-
Lumen
Nu m-am priceput niciodată să scriu despre evenimente. Descrierile arareori reflectă cu adevărat munca din spatele unui spectacol, iar în cazul lui Lumen cu atât mai puțin. Mi-e greu să îmi imaginez câți nervi, cât efort, au stat în spatele la ce s-a întâmplat ieri pe Bega. Știu doar că ieri câteva sute de oameni au vibrat la unison. Au fost din nou copii, s-au minunat, au aplaudat, s-au contopit în lumină și muzică. Timp de 45 de minute timpul s-a oprit, iar tot ce a contat cu adevărat a fost povestea din fața noastră. Lumen a fost o desfășurare de forțe – dans, muzică, acrobație, ambarcațiuni, efecte speciale. Totul,…
S-ar putea să îți placă și...
Turnul de Apă din Iosefin – deschiderea
Voluntariat la Heritage of Timișoara
Despre izabelart.ro
-
Zgomot
Mult prea mult zgomot. Prea multă ură. Prea multe opinii urlate cu caps, prea multe poziții inflexibile. În ultimele zile mi se pare că online-ul e cuprins de o orbire colectivă. Suntem prinși într-un război care nu ne aparține, ne luăm la harță, aruncăm cu păreri aduse la rang de adevăr absolut. În online-ul din ultimele zile nu mai e loc de gri, nici de înțelegere, nici de dialog. E doar furie, instigare, luptă. Și am obosit. Sunt sătulă ca la fiecare logare pe Facebook să dau invariabil de statusuri agresive, exemple, studii de caz, atacuri. Respect spiritul civic dar urăsc felul în care se manifestă în ultima vreme. Un…
-
2500 km
E mereu același scenariu – mă trezesc, la revenirea după o absență mai lungă și pentru o clipă încă mai am impresia că sunt acolo. Inspir mirosurile altei lumi, aud zgmotele altei vieți. O clipă doar, prezentul refuză să se furișeze și mai lasă loc amintirii. Ieri m-am trezit căutând norii. Nu norii răsfirați ai Banatului, ci masele acelea pufoase ce năvăleau in forță pe stâncile vulcanice, pentru a se opri, ca la o comandă nevăzută, toti in același loc, delimitând realități, lumi. Pentru o fracțiune de secundă, mi s-a părut că le simt prezența. În aer încă mai plutea neastâmpărul premergător unei zile de aventuri, de departe se simțea…
-
Timișoara ca o escală
Mai puțin… două ore până la următoarea călătorie. Și puțin peste 72 de la ultima aterizare. Împachetatul s-a transformat de mult în rutină. La fel și peisajul, mereu schimbător, al norilor care mă însoțesc spre alt loc. Emoțiile de la început, când stăteam cu un nod în gât cu zilele și îmi compuneam testamentul în gând analizând scenarii care de care mai catastrofale s-au pierdut și ele în decursul anilor. Călătoriile nu mai sunt excepția, ci regula, și aș minți spunând că mă deranjează. Da, e obositor. Da, vine cu sacrificii, agitație, regrete, nervi. Da, din când în când privesc la orașul pe care mă încăpățânez să-l numesc ”acasă” ca…
-
A fost odată o vară
Și a trecut ca o pală de vânt. Privind în spate, la lunile care s-au dus, mă pomenesc întrebându-mă unde naiba a dispărut timpul. Un întreg sezon al soarelui mi se așterne sub formă de fragmente. Goluri negre, întretăiate de amintirea unor excursii sau revederi. Decizii luate pe repede-înainte. Începuturi și finaluri. Întâlniri și mesaje de rămas-bun. Soare, ploaie, furtuni și scurte momente de liniște, în care îmi promiteam că cândva, într-un viitor nu prea îndepărtat, voi recupera tot ce am pierdut la capitolul introspecție. Nu a fost să fie. Unele evenimente nu îți lasă timp să le gândești, să le despici. Uneori, viața de ia pe sus fără avertizare.…
-
După 5 luni
Și-am revenit. Timișoara e nesigură din nou, iar Starbucks e pe cale să intre în pană de cafea :). Câteva concluzii, la final de ”exil”: Există două tipuri de oameni: cei care suferă un șoc cultural și cei care (se) mint foarte bine. Oricât de bine ai crede că cunoști o țară, nuanțele nu se descoperă prin vizite ocazionale. Ori fix acele nuanțe îți vin de hac atunci când te aștepți mai puțin. La sosire, mă temeam de lucruri previzibile: cultura, valorile diferite, birocrația și … bavareza. La toate m-am adaptat binișor. În schimb nici până la final nu am reușit să mă obișnuiesc cu liniștea de pe străzi și…
-
Mic ghid al călătorului solo
Recent m-am întors din Luxembourg. Un moft de week-end, care s-a transformat fără mari eforturi într-o călătorie memorabilă. Timp de planificare? 30 de minute, suficient cât să acopăr tot, de la cazare, la transport și o excursie de o zi în Franța. Evident, experiența își spune cuvântul. În curând se fac patru ani de când aleg să îmi organizez totul singură, fără agenții sau alți intermediari. O fi fost și ceva noroc chior la mijloc, nu zic nu, dar aceste hoinăreli pe cont propriu s-au dovedit a fi cele mai frumoase experiențe de acest gen. Am învățat în timp și am dezvoltat anumite reflexe când vine vorba de organizare. Am…
-
Oh, so wonderful…
Dumincă am încununat seria de week-enduri lenește (nu degeaba se zice ca anul începe in februarie, ianuarie e doar trial, nu?) revăzând sezonul 8 din Desperate Housewives. Lăsăm la o parte considerațiile privind plăcerile vinovate și neproductive. Au și ele rolul lor, iar în ceea ce privește serialele, am găsit deseori răspuns la dileme urmărind viața altor personaje, fie ele si fictive. ”Desperate housewives” e un serial frivol, fără doar și poate. Genul de telenovelă evoluată care te ține în priză fără să îți forțeze prea mult intelectul. E catchy, atât de catchy încât privitorul uită frecvent, pe parcursul celor opt sezoane, că toată povestea este perspectiva… unui mort. Și…
S-ar putea să îți placă și...
Părerea ta, părerea mea
Centenar
Cărturești și moartea librăriilor pe model vechi
-
Fără somn
Sunt momente care merită pierdute cu sens. Cenul de zile când te trezești la o oră imposibilă, ca sa cutreieri orașul sau lumea. Când orele ți se duc pe râsete și povești inovensive. Când colinzi aparent fără țintă și nu îți pasă. Când constați pentru a mia oară că uneori e mai puțin important încotro rătăcești și mai important în compania cui. Când saluți farurile galbene și la răsărit și la apus, când tremuri ușor cu lăsarea înserării dar nu pleca pentru nimic în lume în altă parte. Unele zile sunt fără somn și fără un scop precis. Doar oameni, gânduri împărtășite și sentimentul că cândva, undeva, ai făcut ceva…
-
Timpul pe care ni-l dăruim
Relaxare – nu am putea trăi fără ea. Cinci minute cu ochii în telefon, două ore pentru un film, o ieșire la cafea. Sunt genul de lucruri mici care ne colorează zilele, dincolo de reperele fixate de rutină. Facem ceva pentru noi. Dar oare e suficient? Eu cred că nu. Cred că există o diferență sensibilă între micile pasiuni care ne ajută să ne detașăm și cele care ne ajută să creștem. Cele două noțiuni pot fi sinonime uneori, dar ocazional intră în conflict. Previzibil, câștig de cauză are aproape întotdeauna prima categorie. E o situație cu care mă identific des, în special în perioadele de stres, când presiunea de…
S-ar putea să îți placă și...
În casa altuia
Nefericirea ca un concurs
Cea mai importantă lecție din dans
