Nefericirea ca un concurs
În perioada stării de urgență m-am trezit psiholog fără voie. Am avut zile când telefonul suna, fără exagerare, de minim cinci ori pe zi. Cunoștințe ridicate la statutul de prieteni care se trezeau dintr-o dată clacând. I-am ascultat până am ajuns la extenuare. După i-am mai ascultat puțin. Se pare că la asta mă pricep – să ascult, să nu dau sfaturi, să acord oamenilor spațiul necesar să-și verse năduful. Și să nu cer reciprocitate.
Absurdul situației m-a lovit într-o seară când, după o zi plină de draci am îndrăznit să strecor un timid ”și eu am avut o zi oribilă”. Și în loc de compasiune am primit o tiradă despre insignifianța problemelor mele comparativ cu adevăratele drame cu care se confruntă în perioada asta oamenii cu copii. Așa am realizat că, pentru o anumită categorie de oameni, nefericirea e un concurs. Sunt persoanele care se hrănesc din compasiunea altora într-atât încât se complac în situația respectivă doar pentru a acumula încă puțin capital de simpatie, favoruri, scuze. Aceleași persoane tind să dispară mai repede ca un pokemon scăpat dintr-o minge când li se atrage atenția, discret, că prietenia e un drum cu două sensuri.
În cazul prezentat mai sus, am reacționat în stil tipic Iza: ”te pup”, ”delete”, ”block”. Și m-am trezit că la 30 de ani mai învăț încă o lecție: că uneori granița dintre empatie și abuz e extrem de vagă.