-
Leuștean și nostalgie
Fiecare familie are ciudățenile ei. Când vine vorba de familiile mixte, aceste ciudățenii au tendința să se amplifice. Pe moment enerveză, în timp ajung să amuze. Iar la ani distanță constați că au devenit parte din identitatea ta. În familia mea, de departe cel mai delicios spectacol era oferit în preajma Învierii. Începea undeva la o săptămână înainte de Paștele catolic, când subit cutia poștală era luată cu asalt. Vederi colorate, cu iepurași veseli pe copertă și mesaje de complezență strecurate la interior. În asemenea momente, jumătatea nemțească a familiei, împrăștiată peste mări și țări, își revendica spiritul de clan. ”Frohe Ostern, alles Gute von…”. Zeci de veri și rude prin alinață își făceau scurt simțită prezența. Urmau în replică alte felicitări, mai puțin colorate, dar impecabil scrise, purtând timbre de România. În pauzele de ”dactilografiere”, mama și cu mine găseam timp de o vorbă. Expresia ”wtf” încă nu se inventase, din fericire. Atfel toate aceste povești s-ar fi rezumat la un scurt ”wtf, cine sunt ăștia”. În schimb, ajungeam să ne pierdem în cronologii și poze. În asemenea momente, istoria părții nemțești renăștea, închisă între patru pereți, departe de meleagurile săsești unde începuse. În vinerea mare, bunica ținea post…
-
Cum am scăpat de Tanti Roz
După cum probabil v-ați prins, am nimerit la una din petrecerile de promovare a produselor unul celebru MLM.
-
Astenie de ianuarie
Asemeni lui Scarlett fugim de ceață doar pentru a da de un gol mai profund.
-
O mare de alb
Oslo – prima ninsoare din sezon. Trenul își croiește drum printre mări de alb. Pe alocuri mai răsare fugitiv impresia unei grădini sau a unei case. Dispar la fel de repede cum au apărut. Când zăpada decide să revină în Norvegia, o face foarte puțin subtil. Îneacă tot, reduce esența la o simplă nuanță. Întâi a fost urgia – o perdea groasă de fulgi ce te amețește și îți blochează instinctele. Nu îți mai dai seama unde e sus sau jos, stânga sau dreapta. Te lași purtat de ninsoare și îți numeri binecuvântările când ajungi în sfârșit la căldură. Atât că nu reziști mult acolo. Nu trece mult și albul te cheamă din nou la el. Între timp a devenit mai pașnic. Și-a făcut de cap, a blocat orașul și a estompat contururi. Acum te invită să hoinărești într-un oraș împietrit. Iar in astfel de momente, Oslo mi se pare cel mai frumos loc din lume – alb, înghețat și tăcut, cu lumânări pâlpâind încet pe terase.
-
Generații
O știți pe aia cu ”spune-i vieții ce vrei ca să râdă de tine?”. Ei bine, în cazul relației mele cu animalele, fraza de mai sus se aplică la fix. 19 ani am fost ”the cat whisperer”. Am un talent ciudat de a atrage patrupede torcătoare aproape oriunde merg, fie că locul respectiv e un birou din Tunisia sau o sală de dans de la etajul doi. În aproape trei decenii încă nu am dat de pisica pe care să nu o pot îmblânzi. Atât că dragostea pentru pisici și statul la bloc ridică mici probleme de compatibilitate, așa că ani la rând mi-am pus pofta în cui și m-am revărsat dragostea, fără pic de discriminare, pe toate mâțele vagaboande care s-au nimerit în calea mea. Apoi m-am mutat în curtea cu trandafiri și lucrurile păreau să se miște în favoarea mea… până și-a băgat karma coada. Cu zece ani în urmă, când m-am mutat în actuala locuiță, m-au întâmpinat stăpânii de drept ai locului: Dolly și Lolita, două corcituri pline de tandrețe și de bale. Încet dar sigur, cele două bestii au reușit o convertire parțială. Imaginea cu trei pisici torcându-mi seara în poală începea să se retragă în…
-
Când și trandafirii mor
S-a dus și bolta… Un final previzibil, după două zile de ninsoare continuă. Mica mea sursă de inspirație s-a făcut una cu pământul. Cu ea dispare o fărâmă de ”acasă” – trandafirii aceia sălbăticiți, de care se leagă primele mele amintiri din Hunedoara maternă, amintiri regăsite într-un oraș străin, sub forma unei bolte pline de culoare și viespi. I-am iubit atunci, în prima zi când m-am mutat. Am învățat să le admir tăria, să le cunosc toanele și nuanțele. Ei anunțau cel mai bine schimbarea sezoanelor – primăvara, lujere uscate gata să revină la viață; vara – florile moleșite de atâta căldură; toamna – ultima înflorire, ca o sfidare adresată timpului; iarna, când prima brumă acoperea florile cu cristale de gheață. Nenorocitele astea de flori m-au învățat mai multe despre rezistență și adaptare decât majoritatea oamenilor pe care i-am întâlnit. Ieri s-au dus, dar nu fără un ultim act de sfidare – în mijlocul zăpezii, ca o pată sângerie, o floare micuță, pe jumătate deschisă, se lăfăia în viscol. Singură, dezrădăcinată și totuși frumoasă. O clipă m-am gândit să o rup; să o adăpostesc într-o vază, să o privesc dispărând încet, în ritmul zilelor de iarnă. Am abandonat gândul chiar…
-
Ceapă
Sâmbătă. Noiembrie și-a intrat în drepturi, vremea te îndeamnă la activități casnice, la căldură. Mă trezesc cu chef de o friptură de vită, așa cum numai eu știu să fac. Pofta mare, frigiderul mârâie dezaprobator a gol. Opțiunea firească – Carrefour. În magazin, agitația specifică fiecărui week-end. Lumea se împinge, copiii urlă, bătrânii înțepenesc minute în șir fix în fața produsului de care ai nevoie. Îmi croiesc drum către raionul de condimente, nu fără a-mi lua două roți de cărucior peste picioare in ză process. Asta e, mâncarea bună cere sacrificii. Dau să iau produsele, moment în care înțepenesc în fața unei scene neașteptate – în mijocul nebuniei din jur, o angajață toata numai zâmbet turuie despre condimente. Împarte mostre de turmenic, aranjează pliculețele în raft, verifică în trecere stocurile iar în paralel susține o conversație animată cu o cumpărătoare puțin pierdută. ”Nu mai e pătrunjel? Rezolvăm imediat”. O ia la fugă, executând un slalom demn de toată admirația printre oameni. Câteva clipe mai târziu revine, gâfâind victorioasa cu picul de pătrunjel în mână. O revăd ceva mai târziu la raionul de carne. O femeie puțin trecută, fără prea multă școală. Dar în clipa în care începe să vorbească, fața…
-
Tanti Mioara
Cred că orice cartier o are -o femeie trecută de a doua tinerețe, mereu sobră, mereu încruntată, la curent cu tot ce mișcă în zonă, ce croșetează țeapăn pe o bancă și așteaptă să-i aterizeze sub nas următoarea victimă. În cazul meu și al găștii de puștani ce bântuia în acea vreme spațul dintre V3 și B6, apariția aceasta purta numele de tanti Mioara. Cu păr alb și ochelari de bufniță, atipic de înaltă și de dreaptă pentru femeile de vârsta ei, tanti Mioara era coșmarul oricărui copil sub 6 ani. Critica orice, oricând, oriunde și avea o preferință specială pentru noi, copiii de siderurgiști, plasați peste zi în grija bunicilor. Te simțea de la distanță – o privire de pasăre răpitoare îndreptată către tine și ăla erai. Odată ce nimereai sub ochiul critic al lui tanti Mioara, aveai două variante: prima, să o iei în goană în sens opus, cât mai repede, cât mai departe; a doua, să abordezi o față respectuoasă, să îți îndrepți hainele mototolite, apoi să pășeșți încet și demn sub nasul centraurului, să îi urezi un ”săru’mâna” clar, răspicat și plin de deferență. Din acest punct, lucrurile puteau să ia o cale imprevizibilă – dacă…
-
Timișoara ca o escală
Mai puțin… două ore până la următoarea călătorie. Și puțin peste 72 de la ultima aterizare. Împachetatul s-a transformat de mult în rutină. La fel și peisajul, mereu schimbător, al norilor care mă însoțesc spre alt loc. Emoțiile de la început, când stăteam cu un nod în gât cu zilele și îmi compuneam testamentul în gând analizând scenarii care de care mai catastrofale s-au pierdut și ele în decursul anilor. Călătoriile nu mai sunt excepția, ci regula, și aș minți spunând că mă deranjează. Da, e obositor. Da, vine cu sacrificii, agitație, regrete, nervi. Da, din când în când privesc la orașul pe care mă încăpățânez să-l numesc ”acasă” ca la o Fata Morgana ce va dispărea curând într-o furtună de nisip. Îmi promit să revin la el, dar în paralel planific următoarea escapadă. Îl trădez, îl împac, îl iubesc. Timișoara are ceva ce nu am putut regăsi nicăieri. O magie ce nu poate fi transpusă în cuvinte, o stare ce trece de confort, de familiaritate. Timișoara e libertate. E dorința nestăvilită de a o lua la goană pe bulevarde la fiecare reîntoarcere, fără niciun gând, fără niciun țel. Din simpla plăcere de a fi din nou aici, iar și…
-
Fără somn
Sunt momente care merită pierdute cu sens. Cenul de zile când te trezești la o oră imposibilă, ca sa cutreieri orașul sau lumea. Când orele ți se duc pe râsete și povești inovensive. Când colinzi aparent fără țintă și nu îți pasă. Când constați pentru a mia oară că uneori e mai puțin important încotro rătăcești și mai important în compania cui. Când saluți farurile galbene și la răsărit și la apus, când tremuri ușor cu lăsarea înserării dar nu pleca pentru nimic în lume în altă parte. Unele zile sunt fără somn și fără un scop precis. Doar oameni, gânduri împărtășite și sentimentul că cândva, undeva, ai făcut ceva suficient de bun pentru a-ți câștiga dreptul de a-i avea alături de tine.
