-
Călătoriile – atunci și acum
Prima călătorie solo am întreprins-o în 2014. La vremea respectivă, am fost mândră de organizarea mea. La 7 ani distanță, același set-up mi se pare desprins dintr-un film horror. Creștem, ne schimbăm. Nevoile noastre se modifică. La 20 de ani călătorim într-un fel, la 30 de ani în altul. Și nu e nimic rău în asta 🙂 Mai jos, câteva constatări de ”om mai bătrân”, după ultima incursiune peste granițe. Cazările La 20 de ani, o cazare într-un hostel mi…
-
Nefericirea ca un concurs
Uneori granița dintre empatie și abuz e extrem de vagă
-
Una scurtă despre mentoring
Iza de azi e în punctul în care își alege bătăliile. Dar e o alegere ce a venit firesc, după ani în care mi-am investit energia în prea multe direcții
-
Astenie de ianuarie
Asemeni lui Scarlett fugim de ceață doar pentru a da de un gol mai profund.
-
Self care
Nu știu alții cum sunt, dar pentru mine sărbătorile încep cu adevărat după doi ianuarie. Sărbători scrise după reguli proprii, fără alegătură și obligații. Planuri nu îmi mai fac de ceva timp, iar un ianuarie care începe cu dimineți leneșe, petrecute la căldură cu o carte mă energizează mai mult decât o listă întreagă de obiective și țeluri mărețe. Aleg în schimb un cuvânt care să dicteze tonul anului. Pentru 2020 am oscilat între două: zen și self-care. L-am ales…
S-ar putea să îți placă și
15 mai nu e finalul
Nefericirea ca un concurs
“Cândva, când o să am timp” e acum
-
Foc și cenușă
Mereu am admirat oamenii care își urmează visele până în pânzele albe. Genul care știu ce vor să devină de mici și se cramponează de acel ideal cu ferocitatea unei pantere. Sunt oameni care se opun circumstanțelor și le modelează până când acestea cedează în favoarea lor. Eu nu sunt un astfel de om. Pe la 7 ani îmi doream să fiu ”cercetător de balene”. Prin gimnaziu visam cu ochii deschiși la o carieră în învățământ. Ultimii ani de liceu…
S-ar putea să îți placă și
Timpul pe care ni-l dăruim
“Cândva, când o să am timp” e acum
Prețul corect
-
Când și trandafirii mor
S-a dus și bolta… Un final previzibil, după două zile de ninsoare continuă. Mica mea sursă de inspirație s-a făcut una cu pământul. Cu ea dispare o fărâmă de ”acasă” – trandafirii aceia sălbăticiți, de care se leagă primele mele amintiri din Hunedoara maternă, amintiri regăsite într-un oraș străin, sub forma unei bolte pline de culoare și viespi. I-am iubit atunci, în prima zi când m-am mutat. Am învățat să le admir tăria, să le cunosc toanele și nuanțele. Ei…
-
Octombrie
Este o toamnă atipică. Jucăușă, caldă, plină de muzică și nopți leneșe ce par a purta cu ele mirosul unei veri nu prea îndepărtate. Și parcă niciodată nu am apreciat mai mult ca acum viața la curte. E frumos, să ai orașul clocotind la metri distanță, în timp ce în refugiul tău colorat trandafirii își scutură ultimele petale, iar vița de vie oftează în zgomot de frunze uscate. În timpul zilei, vrăbiile și câinele poartă un război de gherilă pe…
-
Zgomot
Mult prea mult zgomot. Prea multă ură. Prea multe opinii urlate cu caps, prea multe poziții inflexibile. În ultimele zile mi se pare că online-ul e cuprins de o orbire colectivă. Suntem prinși într-un război care nu ne aparține, ne luăm la harță, aruncăm cu păreri aduse la rang de adevăr absolut. În online-ul din ultimele zile nu mai e loc de gri, nici de înțelegere, nici de dialog. E doar furie, instigare, luptă. Și am obosit. Sunt sătulă ca…
-
Timișoara ca o escală
Mai puțin… două ore până la următoarea călătorie. Și puțin peste 72 de la ultima aterizare. Împachetatul s-a transformat de mult în rutină. La fel și peisajul, mereu schimbător, al norilor care mă însoțesc spre alt loc. Emoțiile de la început, când stăteam cu un nod în gât cu zilele și îmi compuneam testamentul în gând analizând scenarii care de care mai catastrofale s-au pierdut și ele în decursul anilor. Călătoriile nu mai sunt excepția, ci regula, și aș minți…
