-
5 ani de salsa
În stadiul actual al călătoriei mele, dansul mă atrage prin previzibil. [...] Aceasta este salsa pentru mine, acum. Puțin, ca investiție de timp. Dar enorm, prin ceea ce în continuare îmi oferă.
-
Călătoriile – atunci și acum
Prima călătorie solo am întreprins-o în 2014. La vremea respectivă, am fost mândră de organizarea mea. La 7 ani distanță, același set-up mi se pare desprins dintr-un film horror. Creștem, ne schimbăm. Nevoile noastre se modifică. La 20 de ani călătorim într-un fel, la 30 de ani în altul. Și nu e nimic rău în asta 🙂 Mai jos, câteva constatări de ”om mai bătrân”, după ultima incursiune peste granițe. Cazările La 20 de ani, o cazare într-un hostel mi se părea soluți perfectă. 12 oameni într-o cameră unisex pentru un preț modic? Score! Nu întelegeam în ruptul capului de ce cineva ar da câteva sute euro pentru ceva atât…
-
Nefericirea ca un concurs
Uneori granița dintre empatie și abuz e extrem de vagă
S-ar putea să îți placă și...
În loc de urări
Ieftin și cu vedere la mare
Trivializarea grijii de sine
-
Astenie de ianuarie
Asemeni lui Scarlett fugim de ceață doar pentru a da de un gol mai profund.
-
Self care
Nu știu alții cum sunt, dar pentru mine sărbătorile încep cu adevărat după doi ianuarie. Sărbători scrise după reguli proprii, fără alegătură și obligații. Planuri nu îmi mai fac de ceva timp, iar un ianuarie care începe cu dimineți leneșe, petrecute la căldură cu o carte mă energizează mai mult decât o listă întreagă de obiective și țeluri mărețe. Aleg în schimb un cuvânt care să dicteze tonul anului. Pentru 2020 am oscilat între două: zen și self-care. L-am ales pe ultimul, pentru că în percepția mea se distanțează puțin mai mult de pozele acelea pline cu saltele de yoga și cești de ”herbal tea”. Acum ceva timp, citeam o…
-
Foc și cenușă
Mereu am admirat oamenii care își urmează visele până în pânzele albe. Genul care știu ce vor să devină de mici și se cramponează de acel ideal cu ferocitatea unei pantere. Sunt oameni care se opun circumstanțelor și le modelează până când acestea cedează în favoarea lor. Eu nu sunt un astfel de om. Pe la 7 ani îmi doream să fiu ”cercetător de balene”. Prin gimnaziu visam cu ochii deschiși la o carieră în învățământ. Ultimii ani de liceu mi i-am petrecut studiind destul de intens pentru medicină, doar ca să mă reorientez pe ultima sută de metri spre un domeniu de care nu aveam habar, economia. Am sfârșit…
-
Când și trandafirii mor
S-a dus și bolta… Un final previzibil, după două zile de ninsoare continuă. Mica mea sursă de inspirație s-a făcut una cu pământul. Cu ea dispare o fărâmă de ”acasă” – trandafirii aceia sălbăticiți, de care se leagă primele mele amintiri din Hunedoara maternă, amintiri regăsite într-un oraș străin, sub forma unei bolte pline de culoare și viespi. I-am iubit atunci, în prima zi când m-am mutat. Am învățat să le admir tăria, să le cunosc toanele și nuanțele. Ei anunțau cel mai bine schimbarea sezoanelor – primăvara, lujere uscate gata să revină la viață; vara – florile moleșite de atâta căldură; toamna – ultima înflorire, ca o sfidare adresată…
-
Octombrie
Este o toamnă atipică. Jucăușă, caldă, plină de muzică și nopți leneșe ce par a purta cu ele mirosul unei veri nu prea îndepărtate. Și parcă niciodată nu am apreciat mai mult ca acum viața la curte. E frumos, să ai orașul clocotind la metri distanță, în timp ce în refugiul tău colorat trandafirii își scutură ultimele petale, iar vița de vie oftează în zgomot de frunze uscate. În timpul zilei, vrăbiile și câinele poartă un război de gherilă pe bobițe. Se lasă aproape inevitabil cu mârâituri și scheunături dezamăgite. Noaptea, curtea este revendicată de pisici. De ceva timp, au inclus-o în traseul lor nocturn – se furișează agale pe alee,…
S-ar putea să îți placă și...
Când îți cresc aripi
Carantina – între două extreme
Minimalismul e doar pentru bogați?
-
Zgomot
Mult prea mult zgomot. Prea multă ură. Prea multe opinii urlate cu caps, prea multe poziții inflexibile. În ultimele zile mi se pare că online-ul e cuprins de o orbire colectivă. Suntem prinși într-un război care nu ne aparține, ne luăm la harță, aruncăm cu păreri aduse la rang de adevăr absolut. În online-ul din ultimele zile nu mai e loc de gri, nici de înțelegere, nici de dialog. E doar furie, instigare, luptă. Și am obosit. Sunt sătulă ca la fiecare logare pe Facebook să dau invariabil de statusuri agresive, exemple, studii de caz, atacuri. Respect spiritul civic dar urăsc felul în care se manifestă în ultima vreme. Un…
S-ar putea să îți placă și...
Viața ca o plăcintă perfectă
“Cândva, când o să am timp” e acum
Lumea ne-o construim singuri
-
Timișoara ca o escală
Mai puțin… două ore până la următoarea călătorie. Și puțin peste 72 de la ultima aterizare. Împachetatul s-a transformat de mult în rutină. La fel și peisajul, mereu schimbător, al norilor care mă însoțesc spre alt loc. Emoțiile de la început, când stăteam cu un nod în gât cu zilele și îmi compuneam testamentul în gând analizând scenarii care de care mai catastrofale s-au pierdut și ele în decursul anilor. Călătoriile nu mai sunt excepția, ci regula, și aș minți spunând că mă deranjează. Da, e obositor. Da, vine cu sacrificii, agitație, regrete, nervi. Da, din când în când privesc la orașul pe care mă încăpățânez să-l numesc ”acasă” ca…
