Foc și cenușă
Mereu am admirat oamenii care își urmează visele până în pânzele albe. Genul care știu ce vor să devină de mici și se cramponează de acel ideal cu ferocitatea unei pantere. Sunt oameni care se opun circumstanțelor și le modelează până când acestea cedează în favoarea lor.
Eu nu sunt un astfel de om. Pe la 7 ani îmi doream să fiu ”cercetător de balene”. Prin gimnaziu visam cu ochii deschiși la o carieră în învățământ. Ultimii ani de liceu mi i-am petrecut studiind destul de intens pentru medicină, doar ca să mă reorientez pe ultima sută de metri spre un domeniu de care nu aveam habar, economia. Am sfârșit în IT și a fost cel mai bun lucru care mi se putea întâmpla. Dar chiar și aici, pasiunea s-a epuizat în decurs de câțiva ani. S-a transformat într-o afecțiună lipsită de patimă, o dragoste călduță care lasă loc și de altceva pe lângă.
Cu trecerea anilor, constat că toate iubirile au temperatura lor. Uneori încep cu un foc arzător, ce ne face orbi la orice altceva în jur. Alte ori, din contră, flacăra ia amploare treptat, pe măsură ce investim timp și efort. Unele pasiuni se sting la fel de repede cum au început. Altele se echilibrează în timp, ca un foc mic ce ne încălzește fără să ne topească. Dar toate lasă o urmă. Iar la final de zi, urma aceea contează.
Am renunțat de mult să mă mai ancorez de lucruri care mă defineau cândva. Da, persistența e binevenită în majoritatea cazurilor. Dar uneori, persistența excesivă echivalează cu a-ți pune ochelari de cal. Tocmai de aceea prefer să îmi păstrez o anumită fluiditate în fața vieții. Mă bucur de focurile de paie atunci când apar, dar nu am niciun regret în a mătura cenușa atunci când o veche pasiune își pierde atracția. În fond curcubeul are mii de culori. Ar fi stupid să ne cramponăm de o paletă limitată.