5 ani de salsa

Acest articol a fost cât pe-aici să nu se scrie. Dar iată-mă. 5 ani and going. Cu câteva schimbări.

Anul îndoielii

Când vine vorba de dans, am trecut prin toate stările posibile. Primul an – frustrarea. Anul doi – creșterea. Anul trei – pandemia, la pachet cu o foame pentru toate lucrurile ratate. Anul patru – viteza de croazieră. Anul cinci – anul întrebărilor și al răspunsurilor.

Undeva prin vară, am fost aproape convinsă că am ajuns într-un punct mort cu dansul. Concluzia coincidea cu o perioadă în care am reușit, în sfârșit, să fac pace cu mine. 2023 a fost anul eliminării și al asumării; mă accept cum sunt, nu îmi cer scuze pentru ceea ce sunt. În acest context, dansul a ajuns să mi se pară brusc… apăsător. Paradoxal, tocmai lucrurile care mă atrăgeau în trecut la salsa au ajuns să mi se pară obositoare. Elementul social; magia de moment; conectarea; diversitatea; nevoia constantă de reinventare. Nu le-am negat niciodată frumusețea, nici puterea de atracție. Dar am decis că este o frumusețe care nu mă mai atrage.

Pauza

Timp de aproape șase luni nu am mai dansat aproape deloc. Mai reveneam din când în când la un party, strict ca să testez apele. Mă întorceam acasă obosită, cu sentimentul acut că ceva îmi scapă printre degete. Eu mă schimb; lumea dansului rămâne, în esență, la fel. Când am plecat în concediu, eram sigură că toamna mă va prinde făcând… orice altceva. Am pornit spre Albania cu regretul vag că nici măcar nu îmi aminteam ultimul curs. ”You never know when a dance will be your last”.

Răspunsul

A venit pe neașteptate, în timp ce conduceam. Player-ul, setat pe random, a trecut la o melodie de salsa. Și brusc m-a cuprins o liniște pe care nu o credeam posibilă. Am decis atunci să îmi reanalizez relația cu dansul. Și să mi-o asum, așa cum este.

Concluzia este că dansez. La cursuri. Atât. Festivalurile au fost drăguțe, la vremea lor. Încă le mai recunosc meritele. Dar în scala personală de valori, o seară cozy cu câinele a ajuns să valoreze mai mult decât nopțile de magie. Sunt frumoase, la un anumit nivel m-au modelat. Și recomand oricărui dansator mai la început de drum să testeze toată nebunia aceea colorată. Poate că ea i se va împregna în piele. Sau poate va fi, ca în cazul meu, o etapă.

În stadiul actual al călătoriei mele, dansul mă atrage prin previzibil. Îmi place orarul fix de la cursuri. Certitudinea unui feed-back. Fețele familiare. Liniștea aceea, când versurile unei melodii cunoscute te mângâie ușor pe suflet. Aceasta este salsa pentru mine, acum. Puțin, ca investiție de timp. Dar enorm, prin ceea ce în continuare îmi oferă.

Și revin la ceea ce scriam în urmă cu un an:

Cândva, credeam că dansul va fi o poveste, din multe. Acum știu că dansul e povestea. Cea care contează, cea care va rezista în timp. Cea care mi-a împărțit viața în două. ”Înainte de dans” și ”toți anii care au urmat după”. Cea mai frumoasă poveste din lume.

Cu o completare: e o poveste cu final deschis. Și avem mereu posibilitatea să îi rescriem și ritmul și finalitatea.