Timișoara City Marathon – 2023

La începutul anului, mi-am propus minim 10 alergări oficiale. Cum socoteala de-acasă nu se potrivește nicicum cu cea din târg, Timișoara City Marathon a fost… a 15-a cursă. Planul era să fie ultima din acest an. Apoi s-au anunțat Lunca Timișului CX și AniRUN Christmas Special 2023, ambele evenimente, prea faine pentru a fi ratate. Așa se face că anul acesta o să alerg până de Crăciun. Yay.

Timișoara City Marathon a venit ca un pansament peste o frustrare. Anul trecut nu am putut participa. Asta e, am recuperat în 2023 alături de Linda. Și a fost tot ce mi-am dorit și puțin mai mult.

Păzea, tunul!

În materie de ”alergat în tandem” am o experiență deloc neglijabilă. De când Linda și-a băgat coada în hobby-ul meu, am ajuns, vrând-nevrând să fiu mai alertă. Știu pe dinafară toate denivelările de lângă Bega; știu raza exactă a cercului necesar pentru a ocoli câinii isterici din față de la Poli; pot anticipa cu destulă precizie când se apropie un alergător din spate și trebuie să scurtez lesa. Azi am învățat ceva nou – cum să gestionez un start în condiții de … asediu.

Yup, la Timișora City Marathon, startul se dă cu tunul. Ceea ce ar fi chiar drăguț, dacă nu aș alerga cu un câine. Sau dacă aș fi investit măcar 5 minute să mă documentez puțin în privința evenimentului. Nu am făcut-o, evident. Așa că înainte de start m-am trezit brusc în postura de a improviza. Câinii se împacă prost cu zgomotul.

Iau distanță. Înfășor lesa de vreo patru ori în jurul brațului. Decid că nu e suficient, așa că iau câinele în brațe. Așteptăm tunul. Tunul păcii își lasă timp. Iar apoi, pe neașteptate… BUM!

Linda s-a comportat mai bine decât am anticipat. S-a panicat puțin, da, dar a rămas lipită de mine. Iar frica i-a pierit l-a fel de repede cum a venit, în clipa în care masa de oameni a început să se miște. Sus codița, se aleargă.

Cursa

Mi-am propus o zi liniștită. Fix asta am primit. În materie de alergat, rămân în mod asumat inconsistentă. Nu insist să bat un record personal de fiecare dată, pot trăi bine-mersi cu gândul că ies ultima.

Timișoara City Marathon a fost, în esență, o frumoasă plimbare. 10k parcurși fără presiune, admirând culorile de toamnă pe o vreme superbă.

Am mers la pas, am oprit, am permis câinelui să miroasă în liniște toate tufele care i s-au părut interesante. Ne-am lăsat timp să interacționăm cu voluntarii și să facem poze. Pentru că se poate și așa.

Timișoara City Marathon a fost, într-o ierarhie personală, cel mai puțin agitat eveniment la care am participat. Octombrie își spune cuvântul; numărul alergătorilor și al voluntarilor descrește, spiritul competitiv pare că intră și el în hibernare. Mi-a plăcut această lipsă de aglomerație. Au fost secțiuni întregi de traseu unde nici măcar nu simțeam că particip la o cursă oficială. Nu am dus absolut deloc dorul încurajărilor și veșnicelor ”hai că poți”. Pot. Lent. Aleg să mă bucur de asta.

Linia de finiș ne-a găsit pe amândouă, om și câine, zen. Iar apoi lucrurile au luat-o pe arătură, în cel mai fain mod posibil.

Organizatorii

Spui Alergotura, spui excelență. Indiferent că e vorba de Timotion, Lunca Timișului sau Tura Licuricilor, dacă e Alergotura pe-acolo, știi că lucrurile vor ieși fain. Au experiență, sunt pasionați de acest sport iar toate astea se reflectă în organizare. La Timișoara City Marathon, Alergotura mi-au devenit chiar mai dragi.

Închei cursa. Linda se trântește prompt pe pavaj, eu îmi aprind o țigară în stil foarte puțin sportiv. Decid să filmez puțin. Și brusc mă trezesc, la propriu, cu Oliviu Porumb la picioare. Îi agăța o medalie de gât Lindei. Da, omul care a susținut întregul eveniment de pe scenă, care în ultimele zile probabil abia dacă a dormit, omul care în ultimele zile a “dus” mai mult decât ne putem imagina, și-a găsit timp să își amintească de un pui de câine, să îl caute, să îi dea o medalie.

Asta e Alergotura… Eu mă înclin în fața lor și le mulțumesc și aici că sunt atât de deschiși față de participanți cu patru lăbuțe și nebunele din celălalt capăt al lesei.