Dancing Queen – povestea unei cariere

Dacă Opera Română din Timișoara ar fi o corporație, ”Dancing Queen” ar fi ”the diversity hire”. Cu aceste gânduri am plecat miercuri, după ce în sfârșit am reușit să ajung la spectacol.

Impresiile mele

Îmi era clar că o să asist la ”altceva”. Balet și Queen. Se preconiza a fi o combinație de succes. Gustavo Ferreira este un balerin excepțional și se pliază bine în rolul lui Freddie Mercury. Am mers ferm convinsă că o să îmi placă. Am ieșit cu sentimente amestecate.

Ce mi-a plăcut

Dansul, expresivitatea interpreților. Am apreciat complexitatea coregrafiei și interpretarea impecabilă a corpului de balet din Timișoara.

Scenariul a fost o surpriză plăcută. În viziunea Sabinei Wake, viața personală a lui Freddie devine definitorie în povestea carierei sale. Dacă cunoști, chiar și vag, biografia artistului, ajungi să observi detalii. Preferința, întâi subtilă, apoi tot mai sigură, înspre dansatorii de sex masculin. Simți chimia. Femeile, în opoziție, sunt redate mai mult ca un corp unitar (prea) gălăgios. Reprezintă zgomotul de fundal în care cântărețul încearcă să își descopere identitatea.

Spectacolul a avut o tentă … mai adultă. Nu m-a deranjat, s-a potrivit tonului poveștii. Vorbim despre o călătorie personală, presărată de tabuuri sociale. Nuditatea parțială se justifică: comunică vulnerabilitate, posibilități, frică.

Unde mi-a dat cu virgulă

Mă așteptam la instensitate. Am ieșit căscând, cu sentimentul că am văzut de două ori același film.

Înțeleg scopul repetiției în dans – întărește o impresie, comuncă un deziderat, definește o identitate. Cool. Problema este că s-a abuzat atât de mult de ”poziția Freddie” în scenariu încât a dobândit tente caricaturale. Dansul a devenit previzibil. Am putut anticipa fară dificultăți momentele când Ferreira se pregătea să vină spre ramă să ”pozeze”. Repetată de două, trei ori, imaginea ar fi fost puternică. Eu am numărat undeva la șapte. Prea mult.

Nu am înțeles nici rolul publicului de pe scenă. Habar nu am dacă a fost o ”zonă VIP” cu ocazia festivalului sau dacă face parte din scenariu. Dar a fost anticlimatic. Îmi place să studiez reacțiile spectatorilor, să ”iau pulsul” unui eveniment prin ochii celorlalți. Nu insist să le văd expresiile constant. Dacă oamenii de pe scenă s-ar fi retras împreună cu distribuția, fantezia ar fi fost păstrată. I-aș fi crezut parte din decor. Din păcate ”decorul” a ținut morțiș să-și scoată telefoanele la pauză. Cu asta, orice iluzie s-a spulberat.

Recomand?

Da, cu amendamente. ”Dancing Queen” reușește să atragă un public cu gusturi mai alternative. Spectacolul a fost, pentru mine, meh. În schimb am iubit ce am văzut în sală: oameni îmbrăcați în stil rock, machiaj puternic, piercing-uri la vedere. La ”We will rock you” o sală întreagă a bătut, pe ritm, din palme.

Oamenii aceia au părăsit sala zâmbind. La final de zi, faptul că ”Dancing Queen” devine o constantă într-un repertoriu predominant verdian, spune ceva și despre public și despre instituție. Există cerere, iar ORT ascultă.

Eu… rămân la clasicii mei 🙂 .