a fost, în esență, o reconfirmare: că munca bate talentul. Despre începuturile mele în dans vă povesteam mai demult aici. Multe din cele scrise acolo au rămas de actualitate: încă mai iubesc dansul cu o ardoare de care nu mă credeam capabilă. Încă mai apelez la el de fiecare dată când ajung periculos de aproape de a da în cap cuiva. Și încă mă mai regăsesc în școala de dans pe care am ales-o atunci la întâmplare. Dar un lucru esențial s-a schimbat: cândva, într-un moment imposibil de identificat din ultimul an, stângăcia și nesiguranța s-au luat frumos de mână și s-au dus dracului. Iar concomitent, am început să devin bună la dans. Ironia face că dintr-o generație de aproximativ 30 de wannabe dancers, mulți dintre ei extrem de talentați, singura ”supraviețuitoare” să fi rămas fix îndesata aia care dădea mult și prost din fund. M-am agățat de dans cam cum se agață o pisică de o creangă după ce a rămas blocată în copac. Mi-am înghițit frustrările, am luat-o de la capăt de zeci de ori, am exersat, am învățat să îmi accept blocajele și să le depășesc. Doi ani mai târziu, se văd primele rezultate. Un succes timid,…