21k – Liberty Marathon

La Liberty se scriu recorduri, postam în ziua cu pricina. Iar asta rezumă toate sentimentele mele legate de UVT Liberty Marathon. Mai mult decât o reușită personală, a fost o promisiune împlinită. Și un closure tardiv oferit unui copil căruia i s-a spus mult prea des ”nu poți”.

Contextul

La începutul anului mi-am propus să obțin 10 medalii. Pe măsură ce ”proiectul” prindea contur, i s-a adăugat o completare: ce-ar fi dacă ultima cursă din serie ar fi un 21k? Și pentru prima dată de când alerg, mi s-a făcut frică.

Mi-a fost frică și când am apăsat butonul de înscriere pentru Liberty. M-am panicat de-a dreptul în săptămâna premergătoare evenimentului. Și în stil clasic, am sfârșit prin a-mi consuma tot ”contingentul emoțional” înainte de eveniment. UVT Liberty Marathon m-a prins extrem de detașată. Eram sigură că nu voi termina la timp. În mintea mea, deja se setase alt obiectiv- alerg cât pot, cât de bine pot. Cu asta am pornit la drum.

Cursa

A început cu stângul. Concret, era să iau startul greșit, la cursa de 2km. Mă redresez, prind startul corect la 8.30.

Primii 10k i-am parcurs în still clasic – alternând segmente de alergare cu segmente de mers. Ceasul mă alertează voios la fiecare kilometru parcurs. Timpul trece. Alerg conștientă că fiecare secundă determină finalul. ”Dacă alerg 10k în mai puțin de 1.5 ore, pot termina înainte de cut-off-ul de 3 ore”.

Trec de ”borna” de 10.5 într-o oră și 25 de minute. Și pentru prima dată, mă lovește. ”Hey, asta ar putea să meargă”.

Trag voinicește până pe la kilometrul 15. În pregătirea cursei, mă temeam de două lucruri: că nu o să am rezistența necesară pentru cursă și că o să mă saboteze mintea. Cât să și gândești în 21 kilometri? Răspuns- deloc. Ultima jumătate a cursei a fost un shut-down aproape complet. M-a cuprins o stare de freeze, în care singurele lucruri care mai contau erau pasul din față și ceasul. Nenorocitul de ceas…

Alerg mai departe, vag conștientă că părți din corp încep să protesteze. Picioarele se umflă, colanții mă freacă cu drag și spor în cele mai inconvenabile locuri. Văd în sfârșit clădirea politehnicii. Iar apoi mă uit la ceas. Mai două minute până la cut-off.

În viața mea nu am alergat cu furie. Până atunci. Dar pespectiva de a rata ”la mustață” mi-a dat fix imboldul de care aveam nevoie la final. Traversez linia de finish cu draci. Primesc medalia. Iar o secundă mai târziu, ceasul proclamă fatidic sfârșitul celor trei ore.

După

A fost… interesant. Mi-am petrecut 15 minute pe o bancă, fumând, încercând să procesez. ”Am terminat un semi”. Nicio șansă. Creierul meu e oficial în grevă. Bâjbâi după telefon, reușesc cu greu să chem un Uber. Ajung acasă, eșuez în pat. Și petrec câteva ore admirând tavanul. Cursa m-a secat de orice nerv. Nu pot gândi, nu pot acționa. Și se simte extraordinar de bine.

Cu adevărat am asimilat experiența abia a doua zi. Tot atunci am îndrăznit să mă uit și pe statistici. Constat cu surprindere că nu am ieșit ultima. Savurez momentul. Și decid că ”nu a fost chiar atât de rău”.

Iar asta, dragii mei, e blestemul suprem al oricărui alegător. Indiferent cât de grea e o cursă, indiferent cât de slab pregătit ești, la final rămâi cu nevoia de mai mult.

Liberty Marathon a marcat un record personal. Nu va fi ultimul. A fost greu, a fost, la un anumit nivel, iresponsabil din partea mea. Încă nu mă antrenez cum trebuie. Încă mai am enorm de lucrat. Dar chiar și așa, a fost o victorie personală.

Ani de zile mi s-a repetat că nu pot. Eu sunt varză la sport, ergo ”trebuie să fiu deșteaptă”. Mi s-a spus că sunt prea grasă, prea desincronizată, prea, prea, prea ca să am o șansă să fiu sportivă. Acum am o medalie care infirmă toate cele de mai sus. Probabil viitorul nu îmi rezervă un podium. Dar știu că Liberty e doar începutul. Și zâmbesc la gândul călătoriei care mi se așterne în față. 🙂