Timișoara ca o escală
Mai puțin… două ore până la următoarea călătorie. Și puțin peste 72 de la ultima aterizare. Împachetatul s-a transformat de mult în rutină. La fel și peisajul, mereu schimbător, al norilor care mă însoțesc spre alt loc. Emoțiile de la început, când stăteam cu un nod în gât cu zilele și îmi compuneam testamentul în gând analizând scenarii care de care mai catastrofale s-au pierdut și ele în decursul anilor. Călătoriile nu mai sunt excepția, ci regula, și aș minți spunând că mă deranjează.
Da, e obositor. Da, vine cu sacrificii, agitație, regrete, nervi. Da, din când în când privesc la orașul pe care mă încăpățânez să-l numesc ”acasă” ca la o Fata Morgana ce va dispărea curând într-o furtună de nisip. Îmi promit să revin la el, dar în paralel planific următoarea escapadă.
Îl trădez, îl împac, îl iubesc. Timișoara are ceva ce nu am putut regăsi nicăieri. O magie ce nu poate fi transpusă în cuvinte, o stare ce trece de confort, de familiaritate. Timișoara e libertate. E dorința nestăvilită de a o lua la goană pe bulevarde la fiecare reîntoarcere, fără niciun gând, fără niciun țel. Din simpla plăcere de a fi din nou aici, iar și iar.
