-
Linda are un anunț:
Iar cu asta, începe oficial seria de aventuri internaționale în două picioare și... patru lăbuțe.
S-ar putea să îți placă și
Verde de Banat – prima acțiune
Spre Șoimoș. Linda versus istoria
Tura licuricilor 2023
-
Călătoriile – atunci și acum
Prima călătorie solo am întreprins-o în 2014. La vremea respectivă, am fost mândră de organizarea mea. La 7 ani distanță, același set-up mi se pare desprins dintr-un film horror. Creștem, ne schimbăm. Nevoile noastre se modifică. La 20 de ani călătorim într-un fel, la 30 de ani în altul. Și nu e nimic rău în asta 🙂 Mai jos, câteva constatări de ”om mai bătrân”, după ultima incursiune peste granițe. Cazările La 20 de ani, o cazare într-un hostel mi se părea soluți perfectă. 12 oameni într-o cameră unisex pentru un preț modic? Score! Nu întelegeam în ruptul capului de ce cineva ar da câteva sute euro pentru ceva atât de futil ca și confortul. Acum înțeleg :). Vine un moment, în viața oricărui om, cred, când micile extragavanțe devin tot mai importante. Un pat curat, o ușă care se închide în spatele tău, control total asupra temperaturii caloriferului. Odihna. Eu am atins punctul critic în care niște bani în plus, pentru confort, sunt o investiție, nu un lux. Pentru că banii ăia îmi garantează că a doua zi voi fi aptă să explorez. Iar asta mă duce la… Atracții Era o vreme când iubeam orașele. Pompam în mine muzee…
-
Viena cu trenul
Dacă tot am primit mai multe mesaje în privat despre cea mai recentă călătorie în Viena, las asta aici, poate vă vin idei de Glühwein prin Austria. Planificarea rutei Site-ul Deutsche Bahn. Momentan mi se pare cea mai bună resursă, atât pentru călătorii la nivel local, cât și internațional. Din păcate nu afișează prețul, deci tot la site-ul CFR am ajuns. Am optat pentru cea mai simplă rută, cu schimbare în Budapesta. 10 ore dus, 9 ore întors cu tot cu o mică pauză de cafea în Keleti. Achiziție și preț 312 lei toată povestea, bilet dus-întors cumpărat cu cinci zile înainte de plecare, cu rezervare opțională de locuri pe ruta Timișoara-Budapesta. Pentru livrare există și varianta prin curier. Fiind în criză de timp, am optat totuși pentru ridicare personală de la Gara de Nord. 15 minute mai târziu aveam biletele. Drumul și condițiile de călătorie Timișoara-Budapesta – tren curat, puțin aglomerat, cu dotări de bază (masă, priză, toalete OK-ish). Din Budapesta am luat ÖBB-ul. De menționat că rezervarea locului în acest tren este obligatorie. Prize nu am văzut, în schimb am profitat din plin de netul gratuit și de serviciile de catering de la bord. Ca și condiții, e…
-
O mare de alb
Oslo – prima ninsoare din sezon. Trenul își croiește drum printre mări de alb. Pe alocuri mai răsare fugitiv impresia unei grădini sau a unei case. Dispar la fel de repede cum au apărut. Când zăpada decide să revină în Norvegia, o face foarte puțin subtil. Îneacă tot, reduce esența la o simplă nuanță. Întâi a fost urgia – o perdea groasă de fulgi ce te amețește și îți blochează instinctele. Nu îți mai dai seama unde e sus sau jos, stânga sau dreapta. Te lași purtat de ninsoare și îți numeri binecuvântările când ajungi în sfârșit la căldură. Atât că nu reziști mult acolo. Nu trece mult și albul te cheamă din nou la el. Între timp a devenit mai pașnic. Și-a făcut de cap, a blocat orașul și a estompat contururi. Acum te invită să hoinărești într-un oraș împietrit. Iar in astfel de momente, Oslo mi se pare cel mai frumos loc din lume – alb, înghețat și tăcut, cu lumânări pâlpâind încet pe terase.
-
Ieftin și cu vedere la mare
Vara vine la pachet cu zeci de griji, unele mai subtil formulate ca altele: de la faptul că nu ne mai încape costumul de baie de sezonul trecut, la teama că ne vom arde stând prea mult la soare, sezonul estival aduce tot felul de provocări. Dar niciuna nu bate momentul ăla fatidic când o cunostință cu care m-am văzut ultima dată acum 5 ani la coadă în Carrefour lansează subit un ”Ceau, ce mai faci?”. E un ciclu ce se repetă anual, mai previzibil ca fazele lunii. Cunosc semnalele, miros ce urmează dar mereu ratez la mustață momentul propice pentru a-mi tăia cablul la net și a fugi în Tibet, vreo trei luni așa. După politețurile de rigoare, urmează inevitabil și solicitarea: ”Știi, am văzut că te plimbi prin tot felul de țări pe cont propriu, nu ai vrea să mă ajuți și pe mine să îmi organizez ceva?”. Vreau, că-s fată de treabă. Trecem rapid prin lista de criterii (la mare, dar să fie și muntele aproape; să poți vizita ceva, dar să nu fie prea aglomerat; hotel, că noi nu putem sta cu mai mulți în cameră; ah, și zbor direct, că nu-i place lui iubi să…
-
În casa altuia
Cei doi factori combinați au adus recent la apariția unei noi subspecii, pe care am s-o denumesc temporar ”cocalarul cu pașaport”.
-
Shanghai
Dintre sutele de poze făcute în cea mai recentă călătorie în China, aceasta este preferata mea: Etajul 10, o noapte nedormită, un oraș vuind la picioarele mele. Anonimitate completă, într-un loc străin, în celălalt capăt al lumnii. Poza asta îmi evocă China mai mult decât ar face-o toate obiectivele sau filmările. În ea s-au adunat la un loc toate senzațiile pe care țara asta fantastică mi le inspiră: calm, agitație, sentimentul stăruitor că ai aterizat într-o realitate paralelă, într-o secvență de film pe care nu prea ști cum să o joci, dar te bucuri chiar și așa – pentru că rolul ți-a fost repartizat ție. China are un efect ciudat asupra mea – toată nebunia din jur mă calmează. E ceva reconfortant, în a fi într-un loc așa plin de contraste, unde toate noțiunile despre realitate îți sunt puse la îndoială. Mintea se liniștește, în jurul tău se succed cu viteza luminii imagini din altă lume, se aud sunete străine, timpul se miscă într-un ritm diferit. La un moment dat, creierul încetează să mai proceseze. Accepți tot ce se întâmplă în jurul tău fără pretenția de a înțelege sau trasa paralele. Te relaxezi și lași senzațiile să te invadeze, te…
-
5 ani pe drumuri
Recent am pensionat vechiul meu pașaport. 5 ani, 24 de vize, 4 continente, sute de zboruri. Acum cinci ani, o decizie de moment mi-a dat viața peste cap. Nu știam atunci în ce mă bag. Viața pe drumuri încă mi se mai părea o existență ideală, lipsită de griji, o vacanță continuă condimentată cu experiențe unice. Am avut dreptate și nu prea. Partea proastă cu obiectele foarte lucioase e că tind să se înnegrească extrem de repede, Iar petele, oricât de mici, ies mai puternic în evidență prin puterea contrastului. La fel și cu stilul de viață – cu cât pare mai strălucitor, cu atât mai mari sunt șansele să ruginească. Da, ultima jumătate de deceniu mi-a adus extrem de mult, din toate punctele de vedere. M-am trezit în situații pe care nu le puteam intui, am crescut, mi-am cunoscut limitele și le-am depășit, am întâlnit oameni minunați, m-am deschis în fața altor culturi și am constatat cât de mici suntem de fapt, raportat la ce se întâmplă în jurul nostru. Dar am dat piept și cu partea urâtă a acestui stil de viață. Ce înseamnă de fapt o existență petrecută în proporție de cel puțin 50% departe de casă?…
-
2500 km
E mereu același scenariu – mă trezesc, la revenirea după o absență mai lungă și pentru o clipă încă mai am impresia că sunt acolo. Inspir mirosurile altei lumi, aud zgmotele altei vieți. O clipă doar, prezentul refuză să se furișeze și mai lasă loc amintirii. Ieri m-am trezit căutând norii. Nu norii răsfirați ai Banatului, ci masele acelea pufoase ce năvăleau in forță pe stâncile vulcanice, pentru a se opri, ca la o comandă nevăzută, toti in același loc, delimitând realități, lumi. Pentru o fracțiune de secundă, mi s-a părut că le simt prezența. În aer încă mai plutea neastâmpărul premergător unei zile de aventuri, de departe se simțea oceanul. Apoi iluzia s-a destrămat, iar amintirea s-a furișat discret înapoi, s-a lipit de suflet și mi-a șoptit încet ”rămân aici”. Au fost 11 zile nebune. O călătorie care a pus în umbră tot ce am trăit până acum, o experiență la care n-aș fi îndrăznit să visez. A fost Islanda. Frumoasă, rece, încă neîmblânzită. Nopți pierdute urmărind aurore, peisaje deșertice, furate parcă altei planete. A fost oceanul, a fost gheața, au fost balenele, munții, ceața, cascadele, lumina, drumul. Și mai presus de toate, confirmarea că am făcut alegerea corectă…
-
Timișoara ca o escală
Mai puțin… două ore până la următoarea călătorie. Și puțin peste 72 de la ultima aterizare. Împachetatul s-a transformat de mult în rutină. La fel și peisajul, mereu schimbător, al norilor care mă însoțesc spre alt loc. Emoțiile de la început, când stăteam cu un nod în gât cu zilele și îmi compuneam testamentul în gând analizând scenarii care de care mai catastrofale s-au pierdut și ele în decursul anilor. Călătoriile nu mai sunt excepția, ci regula, și aș minți spunând că mă deranjează. Da, e obositor. Da, vine cu sacrificii, agitație, regrete, nervi. Da, din când în când privesc la orașul pe care mă încăpățânez să-l numesc ”acasă” ca la o Fata Morgana ce va dispărea curând într-o furtună de nisip. Îmi promit să revin la el, dar în paralel planific următoarea escapadă. Îl trădez, îl împac, îl iubesc. Timișoara are ceva ce nu am putut regăsi nicăieri. O magie ce nu poate fi transpusă în cuvinte, o stare ce trece de confort, de familiaritate. Timișoara e libertate. E dorința nestăvilită de a o lua la goană pe bulevarde la fiecare reîntoarcere, fără niciun gând, fără niciun țel. Din simpla plăcere de a fi din nou aici, iar și…
