-
Casa cu trandafiri
Azi i-am vizitat mormântul pentru ultima dată. Un petic de iarbă năpădit de buruieni, ascuns în livadă. I-am spus că plec. Și din nou i-am simțit prezența. Botul umed în palma mea și starea aceea de liniște pe care numai prezența unui câine ți-o poate da. Au fost Dolly și Lolita. Și Puf. Iar apoi, spre final, Lulu. Au fost tanti L. și domnul C. Dintre toți, a mai rămas Lulu, măgăoața mică aruncată într-un tomberon și salvată în ultimul moment. Toți și-au scris istoria în casa cu trandafiri. Au inspirat parfumul primelor flori în iunie și au călcat indiferenți pe petale în timp ce bolta își cernea ultimul rod în soarele de octombrie. Și toți dorm acum liniștiți, indiferenți la haosul ce vuiește deasupra lor. În zilele însorite de octombrie, fantomele vin să colinde. Își șoptesc poveștile printre foșnete de frunze, zâmbesc nostalgic și ne mângâie ușor de fiecare dată când o rază de soare ne atinge obrazul. În astfel de momente, amintirile revin cu forță. Sunt 12 ani de când am călcat pentru prima dată în curtea cu trandafiri. Căutam o chirie. Am primit o familie. Doi câini, doi bunici și tot farmecul lipsit de ostentație al unei…
-
Timișoara ca o escală
Mai puțin… două ore până la următoarea călătorie. Și puțin peste 72 de la ultima aterizare. Împachetatul s-a transformat de mult în rutină. La fel și peisajul, mereu schimbător, al norilor care mă însoțesc spre alt loc. Emoțiile de la început, când stăteam cu un nod în gât cu zilele și îmi compuneam testamentul în gând analizând scenarii care de care mai catastrofale s-au pierdut și ele în decursul anilor. Călătoriile nu mai sunt excepția, ci regula, și aș minți spunând că mă deranjează. Da, e obositor. Da, vine cu sacrificii, agitație, regrete, nervi. Da, din când în când privesc la orașul pe care mă încăpățânez să-l numesc ”acasă” ca la o Fata Morgana ce va dispărea curând într-o furtună de nisip. Îmi promit să revin la el, dar în paralel planific următoarea escapadă. Îl trădez, îl împac, îl iubesc. Timișoara are ceva ce nu am putut regăsi nicăieri. O magie ce nu poate fi transpusă în cuvinte, o stare ce trece de confort, de familiaritate. Timișoara e libertate. E dorința nestăvilită de a o lua la goană pe bulevarde la fiecare reîntoarcere, fără niciun gând, fără niciun țel. Din simpla plăcere de a fi din nou aici, iar și…
