-
O mare de alb
Oslo – prima ninsoare din sezon. Trenul își croiește drum printre mări de alb. Pe alocuri mai răsare fugitiv impresia unei grădini sau a unei case. Dispar la fel de repede cum au apărut. Când zăpada decide să revină în Norvegia, o face foarte puțin subtil. Îneacă tot, reduce esența la o simplă nuanță. Întâi a fost urgia – o perdea groasă de fulgi ce te amețește și îți blochează instinctele. Nu îți mai dai seama unde e sus sau jos, stânga sau dreapta. Te lași purtat de ninsoare și îți numeri binecuvântările când ajungi în sfârșit la căldură. Atât că nu reziști mult acolo. Nu trece mult și albul…
-
Un an de salsa
În curând se face anul de când serile de luni și miercuri se încheie pe ritmuri de salsa. O tranziție puțin neașteptată, ținând cont că mi-am petrecut bună parte din viață detestând dansul cu sete. Cândva, de mult, mi-a intrat în cap că dansul și ”aspirațiile intelectuale” nu sunt compatibile. Ideea s-a cimentat, iar in timp i s-au adăugat alte stereotipuri care de care mai tembele. Așa am ajuns la 28 de ani, intelectuală, strâmbă și cu o postură vai de capul ei. Apoi a venit toamna lui 2018, apogeul ”furtunii” de care vorbeam într-o postare mai veche. În timp ce în jurul meu lucrurile abia incepeau să se așeze,…
-
Nimic
Pijamale, cărți și nimic mai mult. Iar acest nimic a dobândit subit o imensă importanță. Nimic înseamnă o zi în care nu mă mai trezesc cu dureri, în care nu îmi pândesc minut după minut reacțiile corpului așteptând un semn că cedează. Nimic înseamnă că în sfârșit masa din bucătărie e revendicată de vaza de flori, nu de o mică farmacie. Nimic înseamnă o noapte dormită cap coadă, o zi în care mă pot aventura până la mall-ul de peste drum fără teama permanentă de a ceda fizic. Azi ”nimic” înseamnă ”normalitate”. Și mi-a fost dor de ea.
-
Ieftin și cu vedere la mare
Vara vine la pachet cu zeci de griji, unele mai subtil formulate ca altele: de la faptul că nu ne mai încape costumul de baie de sezonul trecut, la teama că ne vom arde stând prea mult la soare, sezonul estival aduce tot felul de provocări. Dar niciuna nu bate momentul ăla fatidic când o cunostință cu care m-am văzut ultima dată acum 5 ani la coadă în Carrefour lansează subit un ”Ceau, ce mai faci?”. E un ciclu ce se repetă anual, mai previzibil ca fazele lunii. Cunosc semnalele, miros ce urmează dar mereu ratez la mustață momentul propice pentru a-mi tăia cablul la net și a fugi în…
-
În casa altuia
Cei doi factori combinați au adus recent la apariția unei noi subspecii, pe care am s-o denumesc temporar ”cocalarul cu pașaport”.
-
Consumul ca un passe-temps
De când mă știu am avut o relație complicată cu shoppingul. Nu pricepeam cum mama-naibii un om sănătos la cap își poate petrece ore bune din viață alegând… perechea perfectă de pantofi. Mai târziu, când, într-o perioadă complicată, mă trezeam inevitabil în magazin, cumpărând ceva doar pentru că pot, am înțeles că mare parte din cumpărăturile compuslive nu sunt atât despre obiect, cât despre putere. Cumpărăm mult, scump și impulsiv nu din nevoie, ci pentru a masca alte goluri. Practic, folosim puterea de cumpărare pentru a ne demonstra inutil și complet ineficient că situația nasoală în care ne aflăm are și avantaje. Te-a enervat șeful? Nu-i bai, uite ce pereche…
-
Minimalismul e doar pentru bogați?
Am încercat să citesc recent ”Arta simplității” de Dominique Loreau. Spun încercat, pentru că m-am oprit după primele 50 de pagini. Nu e doar antipatia mea veche față de cărți de self-help și alte minunății care îți spun cum să îți trăiești viața la secundă. Cartea mi se părea scrisă de o snoabă. Pasaje care glorificau minimalismul, într-o formă total inaplicabilă omului de rând. Cartea ridică în slăvi spațiile goale, renunțarea la orice nu îți e absolut necesar. Frumos, nu? Ar fi, dacă nu ar porni de la premisa total absurdă că majoritatea oamenilor își permit să trăiască așa. Cu ”Arta simplității”, ca de altfel cu toate interpretările extreme ale…
-
Sub teroarea superlativelor
Mi-am petrecut bună parte din viață prinsă fără voia mea între comparative și superlative. Ani de zile am urmărit nenorocitul de 10 fără să știu prea bine cu ce mă ajută. Astea erau ”directivele”, cu asta îmi cumpăram liniștea. Am fost pe rând ”eleva de nota 10 pe linie”, olimpică la nu știu câte materii, șefă de promoție. Pe scurt, eleva model și orgasmul mut al profesorilor. 10 era standardul de aur, orice era sub el devenea o ofensă de neacceptat. Când s-au afișat rezultatele de la bac, prima întrebare care mi-a fost adresată a fost ”cât ai luat”. A doua – ”cât au luat ceilalți”. Privind retrospectiv, toată perioada…
-
Foc și cenușă
Mereu am admirat oamenii care își urmează visele până în pânzele albe. Genul care știu ce vor să devină de mici și se cramponează de acel ideal cu ferocitatea unei pantere. Sunt oameni care se opun circumstanțelor și le modelează până când acestea cedează în favoarea lor. Eu nu sunt un astfel de om. Pe la 7 ani îmi doream să fiu ”cercetător de balene”. Prin gimnaziu visam cu ochii deschiși la o carieră în învățământ. Ultimii ani de liceu mi i-am petrecut studiind destul de intens pentru medicină, doar ca să mă reorientez pe ultima sută de metri spre un domeniu de care nu aveam habar, economia. Am sfârșit…
-
Generații
O știți pe aia cu ”spune-i vieții ce vrei ca să râdă de tine?”. Ei bine, în cazul relației mele cu animalele, fraza de mai sus se aplică la fix. 19 ani am fost ”the cat whisperer”. Am un talent ciudat de a atrage patrupede torcătoare aproape oriunde merg, fie că locul respectiv e un birou din Tunisia sau o sală de dans de la etajul doi. În aproape trei decenii încă nu am dat de pisica pe care să nu o pot îmblânzi. Atât că dragostea pentru pisici și statul la bloc ridică mici probleme de compatibilitate, așa că ani la rând mi-am pus pofta în cui și m-am…