Adriana Lecouvreur la ORT

În timp ce intram la ORT, m-a lovit brusc conștiința faptului că e gata. Final de stagiune. Știam că vine, dar mintea a rămas blocată undeva în ianuarie. Mijlocul anului m-a luat prin surprindere. Urmează vara, se închid, temporar, opera, teatrul și filarmonica. Ouch.

Opera

Mi-a plăcut tema. Rivalitatea dintre femei, care atinge niveluri… criminale. Motivul femeilor independente în operă mi se pare încă subreprezentat, stereotipul ”sexului slab” încă persistă. ”Adriana Lecouvreur” mută atenția publicului spre nu una, ci două personaje feminine feroce.

Adriana Lecouvreur este o artistă de succes. Prinţesa de Bouillon, deși mai puțin cunoscută, rămâne un personaj puternic, plin de influență. Între cele două, Maurizio, Conte de Saxonia, deși pretendent la tron, se pierde. Este pretextul, nu este muza.

Mi-au plăcut interpretările. Gabriela Toader a fost fantastică în rolul prințesei de Bouillon. Lăcrimioara Cristescu a debutat în forță și a ilustrat cu măiestrie un personaj complex. Împreună, au dat viață unei povești pline de tensiune.

”Adriana Lecouvreur” este considerată unul dintre cele mai bune exemple de ”moarte prin flori” din operă. Am apreciat variația. Dar cel mai mult mi-au plăcut efectele vizuale.

ORT a optat pentru un decor mai puțin tradițional. Manechine, decoruri transparente, schimbări subtile de lumină pentru a ilustra stările personajelor. Și proiecții. Când imaginea de fundal a fost proiectată, am sesizat ceva familiar. Mi-a luat câteva secunde să înțeleg că fotografia reprezintă sala Operei din Timișoara. În alt univers, undeva, în loja din dreapta, Conte de Saxonia își admiră femeia iubită. Pe scenă, Adriana recită cu patos. Un artificiu frumos.

Cod galben!

Furtuna din week-end devine personaj recurent pe blog. A venit în vizită la Lacul Lebedelor, a sabotat parțial Silent Reading Party. În drumul ei, s-a gândit să onoreze și Opera cu prezența. Spre finalul primei pauze, telefoanele celor din jur au început să croncăne a RO-ALERT. În canon, că onorăm spiritul instituției. Timp de cinci minute, urechile noastre au fost asaltate cu sunete foarte puțin compatibile cu Opera. Liniștea s-a lăsat la timp pentru actul 3, dar anxietatea se făcea simțită în sală. În locul meu din rândul trei, strângeam telefonul și mă rugam de el să nu dea un bis. Pe fețele celor din jur se citea îngrijorarea.

A doua pauză m-a prins, previzibil, la țigară. Ploaia, nicăieri. Revin în sală și mă trezesc înconjurată de vreo cinci doamne în etate, extrem de simpatice.

”Am văzut că ați ieșit afară. Cât de rău este?”

”E grav, doamnelor. S-a dat RO-ALERT … de bălți”.