7 vieți fără tine – un spectacol non-verbal
În urmă cu vreo două săptămâni, conversând cu un amic student la teatru, ne-am trezit întrebându-ne amândoi dacă Teatrul Studențesc Thespis mai există. Se întâmpla într-o duminică. A doua zi, luni, ”7 vieți fără tine” mi-a apărut în feed-ul de pe Facebook. Am decis să merg.
A fost odată o mare doamnă
Singura dată când am mai fost la Thespis eram proaspăt studentă. În cercul nostru de tinere zăpăcite s-a strecurat, cumva, o ”mare doamnă” de vreo 25 de ani. S-a autopromulgat mentorul nostru. Ne-a băgat ”The Secret” pe gât. Ne-a invitat la teatru.
Nu mai țin minte numele piesei. De altfel, în stil tipic vârstei, eram mai preocupată să mă simt ca un impostor decât să interpretez ceea ce vedeam pe scenă. Îmi amintesc vag că la un moment dat actorii își puneau lut pe față.
Ziua respectivă avea să îmi rămână în amintire din cu totul alt motiv. Undeva pe la mijlocul reprezentației, ”marea doamnă” a decis că piesa respectivă este prea dură. Așa că a ieșit din sală. Zgmotos, cu o lipsă totală de considerație față de cei din jur. Actorii erau la un metru de noi. Dar doamna își respecta confortul psihic. 🙂
A fost momentul când am decis să îmi aleg mentorii o idee mai selectiv. Și a fost ziua în care mi-am promis că nu voi pleca niciodată în mijlocul unei reprezentații, oricât de inconfortabil m-aș simți.
Thespis, acum
Am rememorat scena de mai sus în timp ce urcam scările Casei de Cultură a Studenților. Soarele scălda sala de așteptare de la ultimul etaj. Am concluzionat că uneori timpul trece în favoarea noastră. Aprecierea mea față de teatru s-a dezvoltat fără mentori. De la alții am învățat în general ce să nu fac.
Am văzut în ”7 vieți fără tine” un prilej să explorez și să aflu unde este Thespis acum.
Welp, Thespis e tot acolo. În aceeași clădire din cartierul Iosefin, la ultimul etaj al unui liceu. Sala de așteptare are o frumusețe haotică – afișe vechi și decoruri la geam, canapele confortabile așezate lână balustradă. Vibe-ul este de loc fără fițe. Publicul este, previzibil, mai tânăr. Nimic din decor nu era în măsură să mă pregătească pentru ceea ce a urmat.
7 vieți fără tine
Debutează inocent – ea, pe o bancă, citind o carte. El încearcă, inițial fără succes, să îi atragă atenția. Sfârșesc prin a dansa. Iar de aici emoțiile se amplifică brusc.
Ce vă povestesc este, mai mult ca de obicei, pătat de subiectivism. Dansez de opt ani. Când o reprezentație implică dans, simțurile mele intră în alertă. Analizez pași, postură și tehnici de piruete. Împart interpreții în ”dansatori” și ”impostori”. Dacă scenele de dans mi se par slabe, întreaga piesă este, în ochii mei, un eșec.
Nu a fost cazul aici. Lavinia Oprescu Stoia și Flavius Andrei Hudișteanu sunt doi intrepreți desăvârșiți. Duc dansul la alt nivel. Îi imprimă o expresivitate rar întâlnită. Mișcarea devine o extensie a simțirii, emoția dictează reacția. Rezultatul este unul formidabil.
Inițial am interpretat piesa ca o secvență de tablouri. Ipostaze ale pierderii. Ea și el se întâlnesc, se iubesc, suferă, se rătăcesc unul de celălalt. Diferă pretextul, diferă omul care dă mai mult. Singura constantă este durerea.
Aveam să aflu ulterior, citind descrierea, că cele șapte ipostaze sunt, de fapt, vieți. Aceleași personaje găsesc noi și noi moduri de a se pierde unul de altul.
“Și ce aș face de te-aș căuta o viață și tot nu te-aș găsi? ”Și ce aș face de te-aș simți aici, dar n-aș putea să te ating? “Și ce aș face dacă te-aș pierde mult prea devreme?” “…. Probabil aș muri ca să te caut din nou.”
”7 vieți fără tine” m-a bulversat. Am fost conștientă de asta în timp ce aplaudam. Încă resimțeam efectul în timp ce îmi croiam drum spre tramvai. Dar în loc să se disipe, impactul piesei doar a crescut cu orele. Am adormit gândindu-mă la expresia Lavinei Stoia în una din scene. Am continuat să fiu bântuită de imagine a doua zi și în zilele care au urmat.
Realismul din expresiile actorilor diferențiază spectacolul. Chiar și în cele mai bune piese de teatru, ceva din tine simte că este vorba de o interpretare. Conștiința acestui fapt domolește în general reacțiile prea viscerale. Nu și aici.
Mintea mea a reacționat ca în fața unei situații reale. Când personajul Laviniei Stoia plânge și se zvârcolește pe patul de moarte, te simți neputincios. Se deșteaptă în tine ceva – nevoia de ajuta, de a interveni. Asiști, de șapte ori, la durerea unui om pe care aproape că îl cunoști. Îți pierzi, ca spectator, neutralitatea.
”7 vieți fără tine” m-a transformat într-un susținător al teatrului Thespis. Deși este o companie discretă, abundă de talent. Sunt curioasă dacă următoarele reprezentații vor urma un registru similar – simbolism, accent pe emoții.
