Joia muzicală la bibliotecă

Recitalurile de la ora prânzului se înscriu într-o categorie aparte. Sunt bizare. Poate pentru că din start nu se adresează unui public larg. Nu sunt glam, nu au parte nici de afișe sofisticate, nici promovare zgomotoasă. Oamenii care vin sunt în general în trecere. Îmbrăcați de lucru, își iau o pauză de Mozart între două ședințe. Este un fenomen interesant, care contribuie la farmecul subtil al acestui oraș.

Joia muzicală

Până recent nu știam că Biblioteca Centrală Universitară „Eugen Todoran” Timișoara găzduiește și recitaluri. Asta deși locul îmi este cunoscut. Timp de cinci ani, a fost martor la toate dramele mele de stundentă. Dar pe-atunci preferam să mă pierd printre rafturile bibliotecii sau să ”îngraș porcul” într-o sală de lectură înainte de examene. Muzica încă nu era parte din sfera mea de interese.

Locul a deșteptat, previzibil, amintiri. Am ajuns în aula bibliotecii deja ușor detașată de prezent, pradă unor griji demult apuse. UVT și clădirile sale au această calitate – deșteaptă în mine toată anxietatea și nesiguranța din trecut. Am reușit să rămân un adult bine adaptat pe exterior. Am intrat în aulă. M-am așezat pe margine cu aerul unui om care aparține de acel spațiu. Și mi-am văzut prompt anxietatea reflectată pe fețele interpreților.

Interpretarea

”Ce zic?”

”Te prezinți și spui ce vei interpreta”

Un dialog între o profesoară și o studentă. Profesoara, cu un aer matern. Stundenta, previzibil emoționată, puțin jenată de bluza necălcată și fusta ridicolă cu note folclorice.

A interpretat Kodaly. Nicio ezitare. O interpretare aproape de perfecțiune, care m-a făcut să uit de tot.

Studentei i-ar urmat o profesoară. S-a chinuit puțin prea mult să așeze trepiedul de la telefon. S-a așezat la pian, a interpretat Beethoven cu o dedicare rar întâlnită. Întregul ei corp fugea pe note. Fuziunea perfectă dintre pian și artist. S-a alăturat apoi ultimului interpret al zilei. I-a întors paginile, i-a urmărit interpretarea mai concentrată decât omul de la pian. A uitat, în fugă, să pornească din nou înregistrarea.

Un contrast interesant. La Operă și Filarmonică, umanitatea se supune unor rigori. Artiștii vorbesc uneori cu noi, glumesc, își ies din rol. Comunică cu publicul, dar distanța este clară: avem în față un artist, nu un egal.

”Joia muzicală” a fost un eveniment perfect, tocmai datorită emoțiilor și imperfecțiunilor. S-a simțit ca o privire în culise. Mult înainte să ajungă pe marile scene, toți pianiștii au fost oameni care se chinuiau cu un pian dezacordat, într-o sală unde intră, din când în când, câte un spectator curios.