”Aida” la ORT

Începând de dumincă, 26 aprilie, Timișoara este, mai mult decât de obicei, sub semnul muzicii clasice. A început a 50-a ediție a Festivalului Internațional Timișoara Muzicală. Iar cu el, valul de evenimente.

Abordarea mea

Când s-a anunțat festivalul, m-am entuziasmat. M-am dezumflat nițel când am văzut prețul biletelor. Am sfârșit prin a cumpăra loc la ”Aida” și ”Dancing Queen”, reprezentațiile care mă atrăgeau cel mai mult.

Maturitatea mea financiară m-a ținut până la prima pauză de la ”Aida”. În timp ce lumea savura un pahar cu vin între acte, eu cumpăram cu drag și spor bilete la următoarele spectacole. Da, voi avea și alte ocazii să le revăd. Dar Timișoara Muzicală este o stare de spirit. Te îmbată. Mai mult decât artiștii invitați sau programul, atmosfera face acest eveniment special. Ce se întâmplă la Operă în aceste zile nu poate fi descris în cuvinte: aplauzele, entuziasmul, dragostea față de muzică ce își croiește drum din fiecare loc din public.

Am ajuns la ”Aida” obosită și cu bateria socială în negativ. Am ieșit complet revigorată. M-a întâmpinat Piața Operei plină de oameni care dezbăteau proiecția. În aceste zile, aprecierea față de operă, operetă și balet ia cu asalt străzile. Și e minunat.

Aida

Pe 29 Aprilie 1947, Opera Națională Română din Timișoara se deschidea cu spectacolul ”Aida”. Afișul original încă poate fi admirat în foaierul operei.

Pentru a 50-a ediție, “Aida” a deschis din nou festivalul. Distribuția a beneficiat de un număr semnificativ de invitați internaționali: Anita Rachvelishvili în rolul lui Amneris, Ilaria Alida Quilico în rolul Aidei, Luciano Ganci în rolul lui Radames. În toate materialele de promovare ale Operei, cei trei sunt caracterizați drept ”artiști de talie internațională”. Eu nu am argumente să contrazic această afirmație. Dar, după cum bine știți, în materie de operă sunt o mică ignorantă ce ascultă cu sufletul.

Din toată această ”distribuție internațională”, Anita Rachvelishvili mi-a plăcut cel mai mult. A reușit să imprime interpretării ei o profunzime incredibilă. Amneris, ca personaj, este cel mai aproape de rolul unui antagonist. Dar uiți de asta când o privești pe Anita Rachvelishvili. Vezi în schimb o femeie nefericită. Amneris a iubit omul greșit. Restul evenimentelor sunt mai mult rezultatul destinului decât al intervenției umane.

Acum, legat de poveste. Că Verdi mă dă peste cap, știți deja. La ”Aida”, geniul lui Verdi s-a lovit de cinismul meu. Așa se face că în opera respectivă, dragostea mi s-a părut un subiect marginal. Am văzut, în schimb, o analiză a dualității umane. Atât Aida cât și Radames sunt prinși între iubirea față de țară și dragostea lor imposibilă.

Ambele sentimente îi conduc la greșeli. Și, în stil tipic verdian, sfârșesc prin a pierde totul. Previzibil, da. Însă farmecul este dat de detalii. Când Aida cântă, vezi Etiopia. Simți parfumul acestei țări, ai în fața ochilor o imagine cu doi îndrăgostiți stând în iarbă, departe de Egiptul ostil. Când mormântul se închide, simți furia lui Amneris și blestemi alături de ea preoții. Ești acolo și totuși nu ești.

Mi-a plăcut.