Primavera – filmul
La ”Primavera” m-a atras realizarea mai mult decât povestea. Uitându-mă la trailer, am intuit un film ușor siropos. Este o libertate artistică frecvent întâlnită în filmele despre compozitori. Narațiunea nu poate concepe existența geniului fără o prezență feminină în umbră. Flatant pentru femei, dar, pus în context istoric, nerealist.
”Primavera” încearcă să fugă de acest stereotip. Îi imprimă o doză ușoară de cinism. Din păcate rezultatul final lasă de dorit. La final, iese
o poveste despre neputință
și încredere prost investită. Un geniu nu este neapărat și un mentor de încredere. Uneori, geniul maschează doar o lipsă completă de adaptare și de înțelegere a lumii din jur.
Am detestat personajul lui Vivaldi. Mi-a fost milă de Cecilia. Singura care iese bine din film este muzica, adevăratul protagonist.
Mi-a plăcut nota ușor mistică imprimată muzicii clasice, ca fenomen. ”Primavera” prezintă o epocă când sensibilitatea oamenilor încă mai putea fi modelată. Când publicul era mai receptiv și în egală măsură mai critic. Mi s-a părut fascinant să văd oameni plângând și regi tăcând în timp ce ascultau. Am contemplat ce am pierdut: undeva în decursul secolelor, ne-am ridicat ziduri, am devenit atât de suprastimulați încât nu mai putem răspunde proporțional muzicii. Încă ne atinge. Dar ceea ce înainte era o furtună, a devenit o briză.
În materie de decoruri și realizare, filmul este, previzibil, bun. Când combini subiecte precum Veneția, un orfelinat, religia și vioara, nu ai cum să dai greș. Dar ”Primavera” abundă de nuanțe și simboluri. O pisică ce își alăptează puii; un porc tăiat, cu sângele revărsându-se în lagună. În contextul filmului, aceste imagini devin metafore puternice.
Realitatea din spatele filmului
Ospedale della Pietà și ansamblul ei muzical au existat timp de aproape 200 de ani. Ceea ce nu se menționează în film este că Ospedale della Pietà era o instituție din patru. Mai puțin faimoase, dar în egală măsură relevante pentru oraș, erau Ospedale degl’Incurabili, Ospedale di Santa Maria dei Derelitti și Ospedale di San Lazzaro dei Mendicanti. Toate s-au remarcat prin ansamblurile lor muzicale, reușind să atragă donatori pentru oraș.
Ospedale della Pietà a fost singurul spital care a supraviețuit invaziei lui Napoleon din 1797. Ultimul concert s-a ținut în 1840.
Este o parte de istorie deseori necunoscută publicului larg. Aproape oricine știe să fredoneze ”Primavera” lui Vivaldi. Contextul mai larg ne scapă. De aceea filme precum acesta sunt importante, în ciuda unui scenariu deficitar – ne trezesc curiozitatea, ne îndeamnă să aflăm mai multe. Iar prin asta, întăresc relația noastră cu muzica clasică.
