SportGuru Timisoara 21k

”SportGuru Timisoara 21k” a devenit de ceva timp sinonim cu ”începutul”. Este prima cursă din an. Tradițional, ea dă tonul evenimentelor care vor urma. Mă motivează, sau, după caz, mă blazează.

Iza și alergatul, capitolul 2026

Opinie nepopulară: nu trebuie să fii bun la ceva pentru a te bucura de acel lucru.

Alergatul m-a salvat în pandemie. Mi-a dat un ”proiect” într-o perioadă când toate celelalte opțiuni dispăreau una după alta. O vreme am considerat necesar să muncesc la asta. Am terminat un semimaraton, un mini duathlon și Team Up & Run. Am gustat din acest hobby atât cât mi-a făcut plăcere. Și l-am pus în plan secund în momentul în care au apărut chestii mai interesante.

Filosofia mea pentru 2026 e simplă: show up and run. Atât. Nu îmi pasă de timpi, nu mă antrenez constant. Întrețin alegatul ca hobby, dar nu îl mai cultiv cu intensitate. Particip la curse pentru că îmi place atmosfera. Niciodată nu am încercat să demonstrez ceva cuiva. Am un corp care încă mă duce. Prin curse, îl sărbătoresc.

SportGuru Timisoara 21k

O să îmi rămână în amintire drept ”cursa cu flori”. Am alergat pe data de 8 martie. Întreg centrul era plin de tot felul de organizații care ofereau flori doamnelor. Am luat o garoafă și am înfipt-o în rucsac. Și am pornit în cea mai zen alergare din istoria mea personală.

Totul a fost exact cum trebuie – vreme perfectă, atmosferă lipsită de presiunie, muzică bună și alergători la fel de zen ca și mine.

Cu distanța am făcut o eroare de calcul – m-a înscris la cea mai scurtă cursă – 2.5 km, cut-off time de 30 de minute. Nu voiam să mă stresez prea tare după o iarnă inactivă. Cu vreo două zile înainte de start, m-a lovit o anxietate dubioasă – dacă nu mă încadrez în timp? Degeaba intervena partea rațională din mine cu explicații logice. Degeaba îmi repetam că am mers pe jos distanțe mai mari în timp mai scurt. Ocazional, mintea mea devine un loc ostil.

În ziua cursei, picioarele mele au zis ”gata” și au intrat în lead. Creierul meu, luat prin surprindere, a apucat să mormăie un ”stai, ce?”. Mai mult de atât nu a avut timp să obiecteze – deja se vedea linia de finiș. Mișto? Da de unde. Cu alergatul e greu să începi. Dar odată ce pornești, corpul își amintește aproape instantaneu de cât de bine este. Adicția revine. Dacă traseul este prea scurt, se lasă cu mormăieli. Cursa aleasă de mine a fost prea scurtă. Așa că pentru liniștea mea sufletească am mai băgat vreo 2km, cu medalia de gât, prin cartier.

Organizarea

SportGuru e scump. Nejustificat de scump. Am plătit undeva la 200 de lei pentru înscriere, număr, un tricou și un salam de biscuiți. Tricoul a ajuns în teancul de donații a doua zi – după ce că arată ca naiba, mai e făcut și dintr-un material prost.

Organizarea din ziua cursei a fost ok. Am apreciat că au schimbat punctul de start. Nu am apreciat că tot ne-au băgat pe gât piatra cubică din Unirii :))). Gluma la o parte, la o cursă de 2.5 km nu prea ai cum să o dai în bară. Am avut un punct de hidratare, la final. Suficienți fotografi. Câteva concursuri și tarabe în zona de start.

Pentru mine a fost important un aspect: s-a făcut gălăgie. Numai pentru asta o să tot particip la această cursă. Are loc în centru, atrage atenția asupra acestui sport. Include alergători de elită. Practic, ne pune pe hartă. Așa că oricât îmi displac și prețul și tricoul, anul viitor în martie tot acolo o să mă găsiți. Uneori, iubirea față de oraș îmbracă forme … dubioase.