-
Cristian Rudic – finalul?
De când am descoperit Opera, imaginea ei a fost legată de un om: Cristian Rudic. Nu am cunoscut Opera înaintea lui. Încă nu mi-o pot imagina fără el. A adus unui spațiu pe care îl perceam drept intimidant, accesibilitate. Am râs la glumele lui, l-am ascultat fascinată de fiecare dată când l-am auzit vorbind pe scenă. M-am bucurat ca un copil când ne-a făcut turul Operei. M-am întristat când și-a anunțat demisia. Și am înjurat amar când a apărut din nou în presă: Cristian Rudic, fostul director al Operei Române din Timișoara, condamnat la închisoare cu suspendare pentru corupție. Sau cum ar veni, never meet your heroes. A durut. Nu…
S-ar putea să îți placă și...
Raiul, cumpărat cu portocale
Frankly my dear, I do give a d*mn
15 mai nu e finalul
-
Nuremberg – filmul
Am mers la Nuremberg după ce Diana, de la Fine Society, l-a lăudat pe story. Asta deși de fel evit cam toate producțiile pe tema Holocaustului. Nu îmi place ideea de a monetiza drama unor oameni. ”Băiatul cu pijamale în dungi” îmi vine în minte ca un exemplu grăitor. Nuremberg a fost o excepție. Nu este un film făcut să placă, este unul menit să te facă să gândești. Ce mi-a plăcut Felul în care este narat. Chiar dacă scenariul face mici concesii artistice, tonul filmului rămâne, în asamblu, grav. Focusat. Micile exagerari artistice se simt ca un compromis necesar, dar nu distrag. ”Nuremberg” nu se ascunde după deget. ”Ce…
-
Recviem ”In Memoriam”
dedicat victimelor comunismului Ieri, Timișoara a comemorat. Lumânări pe treptele Catedralei, demonstrații prin centrul orașului. În Filarmonică, la câțiva pași de scările unde au murit în decembrie 1989 atâția oameni, a avut loc un concert vocal în amintirea victimelor. Nu voi comenta evenimentul. Anumite zone refuz să le ating. Sunt onorată că am putut participa. Dar aș vrea să analizez puțin titlul. Victimele comunismului Nu ale revoluției. Avem cifre despre oamenii care și-au dat viața între 16 și 25 decembrie 1989. Inexacte, dar există. Timișoara abundă de plăci comemorative. La 36 de ani distanță, revoluția este un subiect scris cu sânge în memoria colectivă. Dar victime ale comunismului nu au…
-
Fotbalul – eterna dilemă
Până în urmă cu aproxiv un an, eram complet indiferentă la fotbal. În perioada cât am locuit în Germania, mă uitam la meciuri din… peer preassure. Nu părea social acceptabil să ajungi în birou luni dimineața și să arunci priviri bovine când vreun coleg mai vorbăreț te întreba cum ți s-a părut jocul. Începutul Entuziasmul meu simulat față de fotbal a rămas în Germania. Eu am revenit în țară. Și aș fi putut trăi bine-mersi în bula mea nemicrobistă, dar am dat de prietenii potriviți. Și nu s-au lăsat, până când nu m-au spălat pe creier. A început inofensiv – cu un ”hai la o terasă să vedem meciul”. M-am…
-
Biroul
În week-end am terminat renovarea biroului, după trei ani în care spațiul a servit alternativ pe post de dormitor, depozit, loc de grădinarit și vopsit chestii. Uneori în paralel. Mi-am luat o jaluzea în cap. Am reușit să vopsesc mobila, trei perechi de ciorapi și un sfert de câine. Mi-a înțepenit spatele agațând ghirlanda de iedere în jurul geamului. Am pierdut o cantitate obscenă de timp căutând imaginile perfecte de pus pe pereți. Iar la final, locul arată exact cum mi-am dorit – un spațiu cozy, o antiteză plăcută la tot ce inseamnă Ikea și pereți albi. Biroul meu e întunecat. Genul de întuneric ce te îmbrățișează și îți spune…
-
Viața are mai mult de o viteză
Și ar trebui să ne amintim asta mai des. Nu este necesar să facem mereu totul la maxim. Să dăm toate resursele noastre (chiar și cele pe care nu le avem) indiferent de context. Și mai ales, nu trebuie să ne vinovați dacă nu suntem mereu ”la înălțime”. 10 pagini citite în loc de 50 pe zi ne aduc totuși mai aproape de finalul cărții. O alergare ușoară de 2 km ne poate aduce la fel de multă satisfacție ca o cursă de 5km. O masă ușoară gătită pe fugă își va îndeplini același scop ca un fel complex de mâncare. Un ”mă gândesc la tine” este, în marea schemă…
S-ar putea să îți placă și...
Unde se duce timpul nostru
Carantina – între două extreme
Nefericirea ca un concurs
-
După pandemie
Lumea își revine la normal. De covid nu s-a mai auzit de ceva vreme. Uitasem câtă duritate se ascunde în normalitatea asta.
S-ar putea să îți placă și...
Lumea ne-o construim singuri
Viața are mai mult de o viteză
Viața ca o plăcintă perfectă
-
În șah
Ne putem modela circumstanțele, putem visa la tabla goală care să ne ofere spațiu. Dar e o șansă mică să constatăm că atunci când totul va fi aliniat, resursele noastre să fie reduse la minim.
S-ar putea să îți placă și...
Self care
Raiul, cumpărat cu portocale
Minimalismul e doar pentru bogați?
-
Costul dansului
Etichetele persistă pentru că sunt comode. Oferă un pretext, un sentiment de superioritate. Iar ca dansatori, ajungem, mai devreme sau mai târziu, în punctul în care ne săturăm să ne justificăm.
-
Despre nevoia de frumusețe
Sunt momente când viața îți livrează antidotul perfect. Și te trezești vindecat de o boală de care nici măcar nu știai că suferi. Ieri antidotul a venit sub forma unui film – Memoriile unei gheișe. În două ore, filmul a reușit să mă recalibreze într-un mod în care săptămâni de odihnă și ”midnfullness” nu au reușit să o facă. Estetic vorbind, filmul este o capodoperă. Cadre superbe, frânturi de conversație care ți se întipăresc în minte. Puțină tristețe, da. În fond, cele mai frumoase povești sunt triste. Și dans: Mi-a rămas în minte mai ales o scenă, simbolică pentru film, când Sayuri aruncă o batistă în mare. Iar în acele…
S-ar putea să îți placă și...
15 mai nu e finalul
Frankly my dear, I do give a d*mn
Cristian Rudic – finalul?
