Classic meets LEYAH – Cinestezia Symphonic

Grădina Fila urcă rapid în top 5 locuri preferate din Timișoara. ”Classic meets LEYAH – Cinestezia Symphonic” doar a cimentat această impresie. Mi se confirmă, iar și iar, că spațiul acela are ceva magic.

Concertul

Până în seara respetivă nu auzisem de Leyah. Am îndrăgit-o în primele secunde. La Leyah, empatia domină performanța. Își expune emoțiile și pierderile, are încredere în spectatori. Nu îi judecă, acceptă că există loc și de alte interpretări. Cultivă un spațiu sigur, unde muzica ne conduce în timp ce ne explorăm sufletul și rănile.

Publicul a reacționat, firesc, cu un val de simpatie și de înțelegere. Afecțiunea din amfiteatru a fost palpabilă. Mulți dintre spectatori sunt fani vechi, oameni care au îndrăgit-o pe Leyah cu ocazia altor concerte. Dar toți, ascultători vechi și noi, am fost (re)cuceriți.

Leyah accesibilizează muzica instrumentală. Refuză să creadă că lumea se împarte în oameni care apreciază muzica clasică și ”restul”. Creează o punte, un loc unde ambele categorii se pot întâlni. Concertele ei au gradoarea unei reprezentații de la Operă sau Filarmonică. O acompaniază Orchestra simfonică şi Corul Filarmonicii Banatul. Dar versurile fac totul mult mai accesibil. Ne oferă o poartă de intrare. Ca spectator, simți că înțelegi, că ești inclus.

Punctul culminant al concertului a fost, previzibil, piesa ”Ielele”, care a fost și bisată 🙂 . Mi-a plăcut enorm. Este genul de melodie care te acaparează, îți ține nervii captivi până la final. Respiri pe vocea solistei.

Pentru mine, momentul cel mai semnificativ rămâne altul, undeva la mijlocul concertului. Nu am reținut numele melodiei. Dar știu că brusc peste amfiteatru s-a așternut tăcerea. Pe scenă, momentele de solo la pian alternau cu intervenții ale corului. Melodia urca și cobora ca bătăile unei inimi. Peste Catedrală apunea soarele, luminile se aprindeau pe scenă și o scăldau în albastru. Brusc m-am simțiti extrem de fericită, fără un motiv aparent. Am închis ochii și m-am lăsat în voia acelei stări.

Un artist bun are capacitatea să vindece. Și o face atât de subtil, că abia la zile distanță îți dai seama cât de mult te-a atins.