Orgile Cetății – un recital cu Levente Kuzma

Cel mai recent episod din cadrul festivalului ”Orgile Cetății” m-a adus înapoi în Iosefin, de data aceasta în Biserica Romano-Catolică. A fost de departe cel mai reușit recital de până acum. Dar până la audiție, am primit o întâlnire complet nepremeditată cu… cele sfinte.

Slujba first

Festivalul Orgile Cetății a reușit acolo unde trei profesori de religie și un preot evanghelic chiar de treabă au eșuat: m-a transformat într-o femeie dusă la biserică. În ultimele luni am intrat prin mai multe lăcașuri de cult creștine decât în aproape două decenii de locuit în Timișoara. Am apreciat experințele. La final de zi, au fost o șansă să admir arhitectura unor locuri unde nu calc prea des. Iar apoi, într-o după-amiază superbă de marți, am … dat de dracu.

Participarea la Orgile Cetății cere strategie. Cu o oră înainte, locurile cele mai râvnite sunt luate cu asalt de băbuțe amatoare de cultură, înarmate cu cârje și ”plase de ținut locul ocupat”. Dacă te iei în gură cu ele, s-ar putea să-l vezi prematur pe Sf. Petru. Așa că te mulțumești cu locurile cu vizibilitate redusă. Și acestea dispar, istoric vorbind, pe la și jumătate. Dacă te ambiționezi totuși să vii ca omul modern la fără zece, ai de ales: te îngrămădești alături de alți oameni moderni în picioare, sau ai parte de o audiție plăcută … în fața bisericii.

Eu, de fel, sunt un om care planifică în avans. După ce la deschiderea festivalului era să rămân afară, mi-am ajustat rapid abordarea. Spre marea nemulțumire a băbuțelor mai sus menționate, am început să vin cu o oră înainte. Îmi aleg locul, mă așez comod și citesc. Icoanele mă veghează în timp ce eu mă cufund în lecturi ușurele, în generale thrillere sau crimmies.

Ajungem la ziua de miercuri. Intru regulamentar cu o oră înainte și aterizez prompt în mijlocul unei slujbe. Dau să ies, dar sunt asaltată din spate de un val de băbuțe înarmate tradițional cu bastoane și ”plase de ocupat locul”. Sub ochii mei, băncile se rezervă cu viteza luminii. Trag aer în piept și decid să rămân. Cât de rău poate să fie?

Long story short: am nimerit în mijlocul unei slujbe catolice trilingve. De trei ori aceeași rugăciune, de trei ori aceleași citiri din scriptură. Ei, cât oi fi eu de certată cu creștinismul, îi acord un respect de bază. În casa altuia nu joci după regulile tale. M-am ridicat frumos la fiecare rugăciune. Au fost suficiente cât să mă procopsesc cu o febră musculară a doua zi. Am răbdat, mi-am imprimat o mină serioasă în timp ce trimiteam mesaje pline de lamentări prietenilor pe sub bancă. Iar apoi preotul a scos tămâia și împărtășania. Preț de câteva secunde, îngrozită, am crezut că vine să se plimbe printre bănci. Am fost la un pas să o tulesc afară. Din fericire, ritualurile vechi se schimbă greu. Oamenii mai creștini ca mine au făcut frumos o linie și s-au împărtășit regulamentar în dreptul altarului fără să le pese de păcătoasa de mine. Ar fi putut fi un moment sobru, frumos chiar: liniște, focus pe cele cerești. Apoi dintre băncuțe a răsunat fatidicul ”rândul acesta e rezervat!” rostit pe o voce de babă gata de război. Acustica și-a făcut cuminte treaba și i-a reflectat cuvintele peste enoriași.

Ceva îmi spune că prea curând nu mai prindem noi concert acolo…

Recitalul

A șters cu buretele amintirea peripețiilor mai sus menționate. Bach, Faure, Satie, Dubois. Sunt compozitori pe care am învățat să îi apreciez deja. Audiția s-a simțit ca o întâlnire cu prieteni vechi. La Bach am închis ochii și m-am lăsat purtată de muzică. La Satie, am simțit cu mușchii mi se relaxează. Porumbescu a fost o surpiză plăcută. Am constatat cu plăcere că recunosc ”Balada”.

Revelația serii a fost organistul Levente Kuzma. Este prima dată când îl ascult, deși în peisajul autohton este destul de celebru. Ca de obicei, recitalul s-a ținut sus, la orgă și a fost proiectat în fața publicului. Kuzma m-a impresionat prin lejeritate. Îmbrăcat în blugi, cu cămașa impecabil călcată, mi s-a părut de-o potrivă întruchiparea calmului și al profesionalismului. Am văzut un om pentru care excelența a devenit a doua natură. Știe că va interpreta bine, dar nu lasă asta să i se urce la cap. Interpretează cu respect față de public și orgă, dar permite din când în când unui zâmbet să se strecoare între note.

Cătălina Trincă a ajuns să joace cumva firesc rolul jumătăți pline de foc. A imprimat viorii pasiune.

Cu Trincă am o relație de love-hate. Ador să o văd la Filarmonică, mi se pare puțin prea teatrală și vag falsă când interpretează solo. În contextul acestui eveniment, Trincă a strălucit. A înlocuit rigiditatea și dramatismul cu o sălbăticiune plină de substanță. Corpul ei urma și amplifica muzica. Nu știu ce a generat această transformare, dar am savurat fiecare secundă.

Un final dulce-amărui

În momentul de față, din Orgile Cetății mai rămân două evenimente. Pe 15 septembrie e gata. Anul viitor, festivalul ia pauză. Sper să fie doar un moment de respiro, nu un final. De-a lungul celor cinci ediții, festivalul și-a câștigat un număr impresionant de susținători. A evoluat de la o inițiativă abia cunoscută la unul din highlight-urile verii. Ca spectator, am prins drag de el.

Nu știu ce rezervă viitorul. Dar sunt profund recunoscătoare că am putut să fiu acolo, să ascult, să mă bucur.