Dunărea – interferențe culturale

Am notat expoziția în calendar cu un singur scop: să văd Palatul Apelor la interior. Ca de obicei, m-a atras locația mai mult decât arta. Apoi, life happened și m-am trezit în ultima zi a evenimentului. Așa am sfârșit prin a-mi oferi un cadou unic: o vizită într-una din cele mai frumoase locuri din Timișoara dimineața, la răsărit.

Palatul Apelor

Am o slăbiciune față de lumină. Cele mai interesante interioare mi se par cele care se joacă cu soarele și îl fac parte din poveste. Holul din Palatul Apelor reușește fix asta. Intri, iar privirea îți este atrasă natural de vitraliul care domină holul. Primul tău gând nu este ”ce clădire frumoasă” ci ”ce zi frumoasă”. În asta constă poezia clădirii.

Dacă te plimbi puțin observi bineînțeles și alte detalii: scara absolut superbă și feroneria balustrăzii; marmura și fețele care ornează coloanele; detaliile de pe tavan. Dar inevitabil, privirea îți este atrasă iar și iar de vitraliu.

Fotografierea este interzisă în clădire, dar pe site-ul spotlight Timișoara găsiți o galerie foto foarte cuprinzătoare. Este al doilea cel mai bun lucru, dacă nu puteți să vizitați locul.

Expoziția a fost reușită, fără a fi memorabilă. A suferit de ceea ce pot descrie doar drept ”concurență neloială”. Pe un perete alb, tablourile ar fi avut o șansă mai mare să atragă atenția. Puse în opoziție cu luxul și povestea clădirii, au avut efectul unui oaspete care nu a citit dress code-ul. Clădirea și tablourile sunt unite de simbolul apei. Asemănările se opresc aici.

Aleg să văd în ”Dunărea – interferențe culturale” un pretext. A facilitat accesul pubicului într-un loc deschis rar vizitatorilor. Pentru această oportunitate le sunt profund recunoscătoare.