O serată muzicală mediteraneeană la ORT

Miercuri, 10 iunie, Opera Națională din Timișoara ne-a invitat la o seară muzicală specială: muzică din Italia, Franța și Spania. În practică, am asistat la un ”best of”. Cei mai buni interpreți vocali ai Operei ne-au încântat cu solo-uri.

Impresia mea

Evenimentul mi s-a părut revigorant. În general, Opera cere atenție. În permanență ai ceva de observat: expresiile, costumele, subtitrările, jocul actoricesc. ”O serată muzicală mediteraneeană” a fost una din ocaziile rare când am putut să închid ochii și să zone out. Repertoriul a fost și el mult mai accesibil, un echilibru bun între melodii cunoscute și altele mai puțin faimoase, dar în egală măsură sensibile. A fost completat de proiecții cu Marea în plin plan. Ca privitor, mi-a fost extrem de ușor să mă imaginez undeva, pe o plajă, cu muzica drept zgomot de fundal pentru propriile gânduri. Mi-a plăcut că am fost duși într-o călătorie simbolică: am ascultat melodii în italiană, franceză și spaniolă. Dragostea și marea…

Interpretările

A început promițător, cu La strada del bosco în interpretarea lui Bogdan Zahariea. I-a urmat Cristina Vlaicu Júrame. Iar apoi, pe scenă a apărut Șerban Vasile, în aplauzele publicului. Șerban Vasile este iubit de spectatori. Cu motiv. Interpretările lui sunt de impact, forța se îmbină plăcut cu emoția. A cântat Musica proibita. I-au urmat Crina Vezentan și Cristina Vlaicu într-un duet superb. Apoi Remus Alăzăroae, Gabriella Varvari, Darius Gruiță și mulți alții.

Ar fi putut fi seara perfectă. A stricat-o, culmea, Narcisa Brumar, o soprană pentru care până în acel moment aveam toată admirația. În seara aceea, Narcisa Brumar a măcelărit La vie en rose. O melodie cunoscută, un simbol al fericirii, a devenit pretext pentru o performanță… dubioasă. Mai mult decât interpretarea vocală, mișcările ”senzuale” mi s-au părut total anticlimatice. La vie en rose vorbește despre o femeie care se simte iubită: ”Quand il me prend dans ses bras, / Il me parle tout bas /Je vois la vie en rose”. Aceste versuri, superbe prin simplitatea lor, au fost însoțite de mișcări care se voiau lascive. Nu a ieșit. Din locul meu, am uitat complet de melodie și de vibe. Am văzut doar o femeie disperată după atenție. În opere mai dramatice prinde. În contextul acelui eveniment, nu a prins.

Din fericire, restul artiștilor au reabilitat seara. Marius Goșa m-a făcut să uit de tot cu o interpretare superbă a melodiei Bella Ciao. Darius Gruiță și Șerban Vasile ne-au încântat cu Granada.

Finalul a fost marcat de două momente minunate: opt soliști au cântat împreună O sole mio. A fost divin (și nu o spun doar pentru că Rudic a fost inclus, deși a ajutat). Domnilor li s-au alăturat doamnele pentru un ultim moment extraordinar: Funiculi, Funiculà cântat la … 12 voci. Este genul de interpretare pe care o trăiești. Nicio filmare nu va reda atmosfera din sală. Entuziasmul publicului s-a împletit cu un val de bunăvoință de pe scenă. Publicul se simțea bine, soliștii la fel. Funiculi, Funiculà a devenit un secret, împărtășit de câteva sute de oameni, care au decis să petreacă o seară de miercuri la operă.