Concert – Orchestra evreiască de cameră München

Când s-a anunțat concertul orchestrei evreiești de cameră München, m-am bucurat ca un copil. Momentul mi s-a părut simbolic. În Europa, antisemitismul este în creștere. Nu e o opinie, e un fapt. Agresiunile împotriva evreilor au atins cel mai înalt nivel de la Holocaust încoace. În acest context, Timișoara a ales să transmită un mesaj. A înlocuit ura cu aprecierea.

Recepția publicului

Din experiență știu că atunci când în Timișoara se anunță un eveniment gratuit, e indicat să ajungi cu jumătate de oră înainte, dacă vrei să prinzi loc. La ora 18.30 eram în fața sinagogii. Am ajuns la timp ca să mai prind un loc în picioare, în spate. După mine, au mai sosit undeva la 100 de oameni. Spațiul a devenit neîncăpător. Ușile sinagogii au rămas deschise, lumea se îngrămădea în stradă.

Sunt mândră de Timișoara în general. Momente de genul acesta îmi reafirmă încrederea în oraș și în locuitorii săi. Timișoara a fost și va fi un spațiu nu doar al toleranței, dar al aprecierii diversității.

Recitalul

Face parte din turneul ”Bella Italia” susținut de JCOM în mai multe orașe din Europa. Își propune să aducă în atenția publicului compozitori evrei influențați de spațiul italian.

Că programul a inclus mult Mendelssohn era de așteptat. Dar lui i s-au adăugat Evgeni Orkin și Mario Castelnuovo-Tedesco, doi compozitori cu care nu eram familiară. După seara respectivă, numele lor îmi vor fi pe veci întipărite în memorie.

Interpretarea a fost extraodinară. JCOM, deși o orchestră mică, abundă de talent. Își iau rolul în serios și se vede. Daniel Grossmann dirijează cu lejeritate. Se simte experiența, dar și încrederea în membrii orchestrei.

Ansamblul a fost completat de soprana Chen Reiss.

Experiența mea

Recunosc, mi-a fost frică la început. Atunci când accesul într-un loc este flancat de două dubițe ale brigăzii anti-teroriste, ți se pune, inevitabil, un nod în gât. Chiar dacă îți cunoști orașul, chiar dacă ai încredere în oamenii săi. Am intrat oricum. Dacă JCOM are curajul de a concerta, pot și eu găsi curajul să îi susțin.

Din fericire, temerile mele au fost nejustificate. În ziua aceea de luni, în Sinagoga din Cetate a fost loc doar de muzică și apreciere. Experiența a fost aproape mistică. Au contribuit locul, orchestra, oamenii. Publicul a ascultat vrăjit. Timp de o oră și jumătate, nimeni nu s-a mișcat. Am stat în picioare, îngrămădiți unul în celălat. Nu a contat.

M-am surprins gândidu-mă la trecutul sinagogii. Cândva, în urmă cu aproximativ 150 de ani, în sinagogă se cânta sâmbătă de sâmbătă. Atunci, ca și acum, muzica unea oamenii. Un secol și jumătate mai târziu, se întâmplă același lucru. Din nou, muzica ne aduce mai aproape. Și ne arată că în ciuda diferențelor, suntem, în fond, mai asemănători decât credem.