Lighting my city up la C4C Company

Vă mai amintiți de “Can[not] say?” ? Un experiment reușit, care a adus C4C Company pe radarul meu. Mi-am dorit să revin. Ocazia s-a ivit în mai, la spectacolul Lighting my city up.

Ups, gafă

Prima dată când am explorat locația C4C, m-am simțit, preț de câteva minute, ca într-un film horror. Între timp zilele s-au lungit. La lumină, curte interioară pare mult mai puțin creepy. Am dat în schimb de un pechinez pus pe socializare. Se putea mai rău, bine că nu a fost un chihuahua.

Ajung în fața sălii relaxată, îmi aprind țigara, moment obligatoriu de respirat și lăsat greutățile zilei în urmă. La 8 fix, suntem poftiți înăuntru. Din păcate și eu și ceilalți spectatori am luat invitația puțin cam ad-literam. Am trecut de prima încăpere și ne-am așezat frumos în scaune. Ouch. Se pare că C4C avea pregătit un moment special pentru noi în sala de așteptare. S-a remediat cu zâmbete și fără tensiune, ne-am întors, am dat mâna cu unul din actori (și păpușa lui), am revenit la locurile noastre. Spectacolul a debutat așa cum fusese inițial planificat.

Lighting my city up

Prezintă un viitor distopic:

“Suntem în anul 2350 în care Timișoara devine un oraș privatizat, un oraș cupolă, în care ”cultoniu” este cea mai prețioasă resursă, acesta fiind controlat de xenomorfi și tetratoni.

Fie că vorbim de extracția cosmică sau de distrugerea ecosistemului, două armate puternice Molidor și Mirescu se luptă pentru puterea asupra populației si pentru cultoniu.

Grupul Rezistenței vrea să învingă Tetratonii, așa că se aliază cu Annelida, un vierme de pământ.
Dacă rezistența va reuși să învingă armatele, veți putea afla la vizionarea spectacolului.”

Spectacolul combină cu succes elemente SF cu satira socială. În 2350, calitatea aerului este chiar mai mizerabilă ca acum; apa – limitată. Transportul în comun nu a progresat neapărat. Ai putea să te teleportezi… dacă ai baterii la telecomandă. Cei mai sărăcuți, se plimbă cu trenul sub Bega. Știrile sunt în continuare pline de substanță, liderii tot competenți au rămas (not!).

Cultoniul mi s-a părut o referință drăguță la cultură. Prin asta intrăm garantat în zona de SF. Un viitor în care lumea se bate pe rezervele de cultură și dezbate să își cultive cultură în grădină? Puțin probabil 😛 .

C4C rămân fideli reputației deja consacrate: efectele, luminile și sonorizarea sunt next level. Lighting my city up aduce o provocare suplimentară: întregul spectacol se desfășoară într-o cutie.

Și totuși, este artă?

Când am postat un TikTok de la spectacol, am primit o serie de reacții destul de urâte. ”Asta nu e artă”. Hai serios?!

E 2026. Până la 2350 mai avem, dar vreau să cred că am evoluat nițel de la Evul Mediu încoace. Artă nu înseamnă doar sculptură, pictură pe pânză și operă. În niciun caz nu înseamnă doar decoruri tradiționale și narațiuni servite ”de-a gata”.

Să ne amintim că toți impresioniștii și-au luat-o, la vremea lor, în freză. Arta lor nu era suficient de ”finisată”. Avem sute de exemple similare de-a lungul istoriei. Tot ce e nou va fi inițial detestat. Creierul nostru iubește familiarul și se teme, uneori ridicol, de nou.

Eu sunt un om simplu. Cataloghez arta după criterii rudimentare: cred că orice te face să gândești sau să analizezi puțin intră la ”artă”. Ești expus la o altă realitate, primești o alternativă. Absurdul ne obligă să ne reconsiderăm propriile percepții.

”Lighting my city up” îndeplinește aceste criterii. Fiecare din cei prezenți la spectacol a rămas cu altceva din acel eveniment. Unora le-a plăcut, altora nu. Dar toți am ieșit puțin mai bogați de acolo.

Ca spectator, asociez ”Lighting my city up” cu libertatea. La începutul anului, toleram greu chiar și piesele clasice. Câteva zeci de piese de teatru mai târziu, constat că sunt mult mai receptivă la nuanțe. Nu mai am nevoie de un scenariu care să mă ghideze. Accept ceea ce se întâmplă pe scenă, permit propriilor mele idei să prindă contur fără un ghidaj prea rigid.

Poate că asta e problema de fapt. Ne-am obișnuit puțin prea tare cu ”rețete” și idei gata procesate. Orice ne obligă să ne imaginăm, să umplem goluri, devine o provocare.

”Nu e artă” este o propoziție absurdă. Cu suficient context, orice poate deveni o expresie artistică. Uneori, contextul respectiv trebuie oferit de privitor. O provocare interesantă 🙂 .