La Bohème la ORT

Trebuia să văd ”La Bohème” în iarnă. Planurile mi-au fost date peste cap și am ratat spectacolul. Apoi s-a anunțat ”Festivalului Internațional Timișoara Muzicală”. Am văzut în el o șansă să mai recuperez din ”restanțe”. Am ajuns, în sfârșit la Boema.

Din rândul doi

Recent, am decis că picioarele mele au o vârstă. Am dat upgrade. Nu oricum, ci de la galerie direct în rândul doi. Mutarea respectivă s-a dovedit a fi benefică pentru genunchi. În schimb, am ajuns să mă întreb dacă, în materie de operă, ”mai aproape” înseamnă în mod necesar și mai bine.

Lumea cam urăște galeria. Este aproape unanim acceptat că de acolo se vede bine și se aude prost. Experiența mea a fost mai neutră: am putut savura fără probleme toate spectacolele, nu am rămas vreodată cu impresia că primesc mai puțin sau că ratez ceva.

Rândul doi a venit cu mai multe nuanțe. Prea multe. Spectacolul s-a văzut, previzibil, bine. De aproape, îți sar în ochi tot felul de detalii legate de decoruri, machiaj și expresiile personajelor. În schimb, am dat de o serie de amănunte de care puteam să mă lipsesc: o mână care se strecura destul de lipsit de subtilitate prin dreapta perdelei și ”dirija” soliștii. Mă îndoiesc că ei au văzut-o. Eu da.

La asta s-a adăugat bruiajul. Încerc să fiu corectă, cât pot. Instinctul meu inițial a fost să acuz dirijorul. Am stat, m-am gândit, am speculat că poate, totuși, un sufleur are exces de zel. Nu am putut identifica sursa problemei cu certitude. Dar pe toată durata reprezentației, s-au auzit, ocazional, ”indicații de regie”. Poate sunt tot timpul acolo, filtrate de distanță. Poate că dirijorii nu se bazează exclusiv pe baghetă și expresii. Dar din locul meu, șușotelile alea au dat impresia de spectacol fușerit.

Lesson learned, de-acum stau mai în spate 🙂 .

Spectacolul

De fel, asociez opera italiană cu gravitatea și drama. ”La Bohème” mi s-a părut, în opoziție, mult mai inocentă. Poate pentru că acțiunea se petrece în Paris. Iar acest oraș are darul de a transforma mizeria în poezie.

Iarna care a pus stăpânire peste oraș creează în egală măsură imagini strălucitoare și dureroase. Crăciunul înseamnă parade, mâncare, copii stând la coadă pentru jucării. Dar în spatele geamurilor închise, oamenii trăiesc la limită. Arta hrănește focul, supraviețuirea anihilează orice aspirație. Lumea tremură și încearcă să supraviețuiască. Frigul șterge diferențele. În zonele sărace ale Parisului, artiștii suferă cot la cot cu lăptăresele și gărzile.

Este un cadru în care până și iubirea cade în plan secund. Se subordonează nevoii de supraviețuire.

Mimi m-a lăsat cu sentimente amestecate. Am fost tentată să o consider superficială. Pare un personaj atras de lux, iar scenariul accentuează ideea. Totuși, Mimi iubește. O vezi suferind, interesul ei față de Rodolfo nu pare motivat financiar.

”La Bohème” se joacă cu mintea ta și te face să îți reevaluezi convingerile personale. O femeie materialistă nu ar trebui să fie în stare să iubească. Cele două se exclud, ”banii sau dragostea” este un conflict vechi de când lumea. În această operă avem două personaje feminine care gravitează între cei doi poli: Mimi și Musetta. La Mimi, banii sunt tentația. La Musetta, iubirea.

Puccini reușește o portretizare unde drama excesivă lasă loc realismului. Iubirea este mai puțin zgomotoasă ca de obicei. Bogăție înseamnă un colier de coral și un manșon pe patul de moarte. Adevărata tragedie este frigul.

Undeva în ultimul act, Colline are un solo – își ia adio de la palton. ”Eu rămân, tu pleci”. Dispare din cadru, se întoarce după câteva minute și îi pune Musettei ceva în mână. În mijlocul iernii, un personaj secundar își vinde paltonul pentru a alina ultimele clipe ale unei muribunde. Prinși în propria lor durere, celelalte personaje abia dacă remarcă gestul.

Scena aceea m-a atins mai mult decât întreaga poveste. Colline este, pentru mine, adevăratul erou. Un personaj desperecheat, un filosof în derivă. Dovada că bunătatea nu este zgomotoasă. De fapt, prinși între iarna de afară și iarna din suflet, devenim aproape întotdeauna orbi la ea.