Otello la ORT

Am mers la Otello cu un refren sunându-mi în cap: Iza, nu îl mai subestima pe Verdi.

Dacă citiți blogul, știți că sunt pățită. La Traviata am bocit penibil, la Il Trovatore era să pic pe scări de bulversată ce eram. Verdi este periculos. Dar la Otello credeam că sunt pregătită.

Nu am fost

Pregătirea mea psihologică a vizat finalul. Spui Verdi și știi că o să asiști la minim o moarte brutală. Știe să creeze tensiune și să acapareze audiența.

La Otello m-am lovit de un scenariu diferit – moartea inevitabilă a personajelor a venit ca o ușurare. Dar până la scena finală, am trecut prin toate stările posibile.

Jago m-a fascinat. Rar am întâlnit un personaj negativ atât de bine scris. Nu am simpatizat cu el, dar tot a reușit să scoată un drăcușor curios din mine. M-am surprins așteptând cu nerăbdare să văd ce intrigi mai plantează.

Cu Otello a fost un slow-burn. M-a enervat. La începutul operei pare normal. Genul de bărbat, intangibil, asumat în iubirea lui, care dă siguranță femeii de lângă el. Ulterior mi-a venit să îl pocnesc. Am sfârșit prin a empatiza cu el. Verdi portretizează gelozia ca o boală. Degeaba se feresc personajele de ea – se streacoară subtil, până când îți acaparează trupul și sufletul.

Desdemona a fost impecabil jucată. Dar trece intenționat în plan secund. Verdi nu scrie despre dragoste, iubirea este aproape întotdeauna un subiect marginal. În cuplurile de pe scenă, mereu tumultul unuia acaparează audiența. Desdemona este victima, muza și pretextul. Dar, ca de atâtea ori în viață și în operă, cade victimă bărbatului.

Dintre toate operele lui Verdi, Otello mi s-a părut cea mai echilibrată. Poate pentru că, în mod excepțional, nu am ieșit de la reprezentație cu capul vâjâind. În schimb, m-am trezit cuprinsă de o stare de calm. Unele finaluri sunt inevitabile în cele mai tragice moduri.

Recomand,