4 ani de salsa

”Avea să fie începutul celei mai frumoase povești din viața mea de adult. O poveste presărată în egală măsură de frustrări și satisfacții.” scriam, în urmă cu trei ani, aici. Încă este. Iar acesta este, în fond, rezumatul ultimilor patru ani.

Ce s-a schimbat? Totul. Obiectiv vorbind, am devenit mai bună. Simt asta, se vede. Din șoricelul negru ce stătea pe margine la orice party de teamă că se va face de râs, nu a mai rămas aproape nimic. Ringul de dans nu mă mai intimidează. Din contră, îmi dă siguranță. Este un spațiu unde găsesc mereu certitudine, unde pășesc cu garanția unei experiențe pozitive.

Nu s-a schimbat nimic. În capul meu încă mai sunt o începătoare. Mereu voi fi una. Mereu pasul de bază îmi va fi imperfect, mereu voi avea o listă cu minim 10 chestii de corectat, mereu mă voi simți ușor judecată când dansez cu cineva mai avansat. Mereu mă voi privi în oglindă cu o ușoară nemulțumire. Și am făcut pace cu asta.

Nemulțumirea este o garanție în sine. În dans nu există un punct terminus, o linie de finish. Nu există ”am învățat tot, acum mă duc să cuceresc lumea”. Fiecărei lecții învățate îi urmează altele, mai grele, mai frumoase. Fiecărui vârf îi urmează o cădere. Dar tuturor acestor lucruri li se suprapun momentele de magie. Când realitatea se diluează, când o mișcare sau un vers te prind iar nimic altceva în jur nu mai contează.

Magia asta nu te trădează niciodată. E acolo, chiar și în zilele când nimic nu iese. Chiar și în momentele când ai vrea să ridici parchetul, puțin de tot, și să te ascunzi sub el ca să nu vadă nimeni cât de ”varză” te simți. Magia asta bate temerile, ridicolul, sindromul impostorului. Iar magia aceasta nu am mai găsit-o nicăieri în altă parte.

Cândva, credeam că dansul va fi o poveste, din multe. Acum știu că dansul e povestea. Cea care contează, cea care va rezista în timp. Cea care mi-a împărțit viața în două. ”Înainte de dans” și ”toți anii care au urmat după”. Cea mai frumoasă poveste din lume.