Heidi la Teatrul German

De 1 martie, mi-am făcut cadou un ”mărțișor” special: o revedere cu Heidi.

Heidi, cartea

Copilăria mea poartă urma a două cărți – o carte galbenă de basme nemțești și ”Hedi”. Când bunica mi-a citit prima dată din carte, coperțile albe încă erau noi. Când ușa copilăriei mele s-a închis, cartea zăcea pe un raft pătată, lipită cu scotch-ul bunicului pe cotor și cu urechi de măgar. Nu îmi dau seama dacă am iubit cartea, sau doar vocea bunicii. Dar Clara și Heidi vor rămâne pe veci legate de amintirea unor vremuri mai simple. Când cortina s-a lăsat peste casa bunicilor, am pitit amintirea într-un colț. Heidi, Clara și Peter au fost aproape uitați . Dar le-am făcut, ocazional, cu mâna: prima dată când am văzut cu ochii mei Alpii; în ziua când am aterizat în Frankfurt; și cumva absurd, de fiecare dată când văd o capră.

Piesa de teatru

În ziua spectacolului m-am gândit serios să nu merg. Știam deja că Teatrul German de Stat are intrepretări mai puțin tradiționale. Îmi era vag teamă că ce voi vedea pe scenă va păta imaginea cărții.

Am avut dreptate pe jumătate. Reprezentația a reușit să combine frumos esența cărții cu elemente mai moderne. Nu am scăpat de culori puternice și decoruri dubioase. Dar povestea a rămas neatinsă. Da, au scurtat-o și au exclus voit câteva capitole mai puțin potrivite pentru un copil. Este un compromis pe care îl pot respecta. Dincolo de decoruri, Heidi, piesa de teatru, a redeschis, preț de câteva minute, o ușă. M-am simțit din nou copil, mi-am permis să zâmbesc, să râd și să mă mir. Adică exact ceea ce îmi doream de la reprezentație.

Reacțiile din sală au fost și ele pozitive. Publicul a fost format, previzibil, din copii. Habar nu am dacă au citit cartea. Dar copiii sunt cei mai direcți critici. Uitându-mă în sală, am văzut entuziasm. Afecțiune față de personaje. Undeva la 40 de copii au plecat de la teatru cu o lecție despre prietenie, dragostea față de Alpi și miracole. Pare o moștenire frumoasă pentru cartea care mi-a definit copilăria.