Pe vremuri, când eram încă în liceu, am făcut pentru scurt timp voluntariat într-un centru de plasament. Nu mai știu exact de la ce a pornit ideea, dar probabil la vremea respectivă avea un farmec romantic. Ne vedeam ajutând copiii, inspirându-i, făcându-i oameni mai buni. Deh, eram tinere și naive. În realitate, duminicile din anul respectiv au fost orice, numai inspiraționale nu. Iar dacă anumite detalii s-au estompat cu timpul, mirosul acelui loc, de urină stătută îmbibată cu detergent ieftin, mi s-a împregnat definitiv în memorie. La fel și fețele copiilor. La 16 ani nu știam ce e mizeria. Îi intuiam prezența, citeam despre ea în romane, dar cumva rămânea…