Can[not] say?

Din când în când îmi place să mă provoc. Să mă iau singură la mișto. ”Can[not] say?” a fost o încercare eșuată de a mă trolla singură. Am vrut să văd cum stau cu răbdarea. Am primit în schimb cel mai mișto eveniment al lunii ianuarie.

Context

Am o relație complicată cu noul. La nivel teoretic, îl salut. La nivel practic, mi s-a dovedit în repetate rânduri că ”reinterpretat”, ”imersiv”, ”abstract” sunt sinonime pentru lipsa de efort. Iar în mintea mea, efortul este crucial în ceea ce numim, la nivel mai larg, cultură sau artă. Bun, rant over.

Evenimentul avea următoarea descriere:

Spectacol de teatru fizicalizat- producție C4Company

Vă rugam să vă ocupați locurile în sală, procesul nr 1 de anulare se redeschide după o pauză de 2450 de ani.
Vă vor fi prezentate cazurile în care exprimarea liberă a fost dăunătoare, procurorul solicitând pedeapsa capitală a inculpatului. Pe cealaltă parte apărarea aduce contraargumente susținând importanță alternativei anulării, “accountability culture”.

Filosofi care spală scena de mii de ani, situații controversate, personaje caricaturale și perspective diferite, toate incorporate într-un cadru fictiv/ficțional/abstract, printr-un spectacol de teatru fizicalizat. Având ca sursă de inspirație evenimente din viata reală, spectacolul invită publicul să decidă care sunt parametrii in care poate fi analizată o astfel de situație. Și, mai ales, care sunt limitele până la care exprimarea liberă a propriilor păreri, nu se transformă într-un instrument al instigării.

Cum s-a tradus în mintea mea? Pretențios. Posibil mediocru.

De ce am mers totuși? Din masochism. Și pentru că, din nou, spațiul m-a tentat mai mult decât evenimentul în sine.

Locația

Google Maps îmi indica un punct undeva între Stația de Pompieri și Bazare. Cunosc zona vag, dar până sămbătă nu am explorat-o în detaliu. Habar nu aveam că în spatele unei clădiri albastre de birouri se ascunde ditamai hala industrială. Am aflat.

Intrarea se face de pe Bulevardul 16 Decembrie. Ei, în momentul în care am virat dreapta, spre hală, orașul meu familiar a dispărut și m-am pomenit în ceva desprins din filme horror. Iar în mijlocul acelei scene, eu, blonda tâmpă care abandonează orice filtru și îi dă cu curaj înainte, printre hale industriale, pe o alee fără lumină.

Se putea termina prost. Dar ne aflăm în Timișoara. În cap nu îți dă nimeni. În schimb, s-ar putea să ai o confruntare interesantă cu propriile prejudecăți 🙂

Primul contact

După aventura mea chinuitoare de două minute pe alei întunecate, se impunea o țigară. Moment în care ușa sălii se deschide și … mi se oferă un ceai. Wow, nice. Între timp, se mai adună lume. Constat cu plăcere că publicul nu este compus nici din hipsteri, nici din dubioși. Seara începe să promită.

Într-un final intru în sală. Și creierul meu dă prompt un error 404. De bucurie. ”Sala de așteptare” arată așa:

Știu că simțul estetic este interpretabil. Pentru mine, ce vedeți mai sus se traduce în frumos și bun-gust. Industrial meets cozy. Betonul expus, soba, petele de culoare. Uzura clădirii perfect integrată în decor. Minunat!

Spectacolul

Repet, nu am venit pentru show ci pentru clădire. Aceasta mi-a depășit așteptările. Începutul spectacolului m-a prins din acest motiv extrem de relaxată. Zero presiune să observ sau să salvez cumva seara. M-am învelit frumos în păturică și am început să ascult. Încerc să îmi reproduc mai jos gândurile, fără pretenții de coerență:

• hey, locul ăsta e cozy. Ne-au dat și pături!
• hmmm, cred că îmi place muzica

Apar actorii. Creierul meu continuă:

• cum pot să se miște atât de fluid?!
• câtă expresivitate!
• omul care a făcut decorul este un geniu! Cum să faci ceva atât de versatil?
• stai așa… când și-au schimbat costumele?
• dialogul este extrem de pertinent
• câtă complexitate!
• Franceză?! Yay!

Ați prins ideea. În creierul meu s-a declașat o furtună de observații, toate pozitive.

C4Company setează un nou standard de excelență în teatru. Iar celelalte teatre din oraș ar face bine să ciulească urechile și să ia notiție. Au ce învăța.

Artiștii – excepționali. Nicio greșeală. A fost evident că reprezentația a fost muncită la sânge. Și a fost incredibil de grea. Patru oameni au reușit să lucreze ca un întreg. Asta în condițiile în care ”jonglau” în paralel cu un număr mare de variabile. Pot doar să îmi imaginez cât de dificil este să te sincronizezi pe narațiunea din fundal, în timp ce îți coordonezi expresiile și te coordonezi cu ceilalți actori și muți decoruri și faci vreo cinci schimbări de costumație în mare viteză. WOW!

Scenariul – coerent, bine scris, un echilibru bun între umor și satiră socială.

Efecte și lumini. Ei, aici trebuie să aprofundăm. Vorbim de un spectacol ținut într-o hală industrială cosmetizată. Un loc nu tocmai propice pentru sonorizare. Totuși, s-a reușit. Calitatea sonorizării a fost mult peste cea din săli de spectacol anume făcute pentru acest scop.

Ar fi nedrept să nu menționez și publicul, motivul meu recurent de enervare :))). Eu spectacol fără foșneli și mormăieli nu am prins. Pănă azi. Habar nu am cine au fost oamenii de lângă mine, dar le transmit pe această cale niște plecăciuni virtuale. În sfârșit un public care știe să tacă și să aprecieze. Deci se poate.

În loc de concluzie

las o speranță. Ca C4Company și ”casa lor” să reziste și să primească aprecierea pe care o merită. Este un concept inedit, bine gândit, iar oamenii din spatele lui sunt foarte talentați.

C4Company oferă ”altceva” unui public poate puțin plictisit de teatrul convențional. Și o face într-un mod accesibil, prietenos. Aveam mare nevoie de asta.