Ziua Olimpică – despre oameni

Week-end-ul acesta a venit cu o nouă medalie. Un cross pe cât de neașteptat, pe atât de fain. Asta deși condițiile inițiale păreau nu tocmai favorabile.

Comunicarea, aoleu

Postează cei de la Liberty Marathon că în week-end se aleargă. Cool, venim și noi. Înscrie-te, dacă ai unde. N-am avut. Formularul completat inițial s-a dovedit a fi inutil. Reîncerc înscrierea prin newsletter-ul celor de la Liberty. Eror 404. Greu cu tehnologia.

Cei de la Liberty se sesizează într-un final și ne spun că înscrierile se fac la fața locului. Primim informații diferite privind ora din surse diferite. Confuzie totală.

Chat-urile bâzâie, micul meu grup de ”running girls” e la fel de confuz ca mine. ”Auzi, ce faci, mai mergi?”. Până în dimineața cursei încă nu eram convinsă. M-a scos din amorțeală Linda, cu o trezire promptă la 7 trecute fix. Bine, mergem….

Înscrierea și startul

Pe la 8 și un pic suntem în Libertății. Mă înscriu, mi se confirmă că pot alerga cu Linda. Iar apoi urmează… 3 ore de așteptare.

Ei, asta n-am înțeles-o. De ce ai împărți kit-uri până la ora 9, pentru o cursă care oficial începe la 11? Petrecem câteva ore de calitate pe bancă. Țigări, cafele și povești. Mbine, se poate și mai rău.

Pe la 11 fără un sfert îmi aprind o nouă țigară. Ajung pe la jumătatea ei când se anunță brusc startul la categoria 20+ ani. Err… parcă începeam la 11?

Până în momentul de față am alergat arsă, șchioapă și în fund. Bruma mea de spirit sportiv m-a făcut totuși să evit alergatul cu țigara în mână. That ship sailed too. Primul kilometru l-am alergat țanțoș cu un chiștoc în mână. Vis.

Linda și spiritul olimpic

Ziua olimpică a venit cu o revelație vag îngrijorătoare – câinele meu devine încet dar sigur o mică bestie competitivă.

Că a luat-o ca din pușcă la semnul de start era deja previzibil. Îi place să alerge și suferă de o leacă de peer pressure. Până aici totul în parametri. Doar că tura asta Linda a decis că alergatul în coada grupului nu îi mai place și a început să intre în depășiri. Bine iubire, ne jucăm. Depășim vreo 10 alergători. Linda insistă să ajungă în față. Înjur în barbă dar îi fac pe plac. Linda se turează tot mai tare. Mai repede, human!

E supraîncălzită, mătură cu limba ei lungă asfaltul, dar trage în continuare de mine. Ok, destul. Încetinesc ritmul. Primesc niște priviri ofensate în replică.

”Pas!”. Mă ascultă în silă. E clar, la capitolul autoconservare câinele meu mai are de învățat. De fiecare dată când i se oferă ocazia, încearcă să forțeze nota. Îi fac pe plac cu moderație, încerc să alternez mersul alert cu sprinturile. De pe margine, lumea încurajează cățelul. Se aud exclamații de încântare, trecătorii ne pozează. Linda aleargă cu o demnitate comică, savurând parcă de efectul pe care îl produce.

Iar apoi ajungem la finiș. Ca niciodată, mă pomenesc că primesc două medalii și două diplome. Arunc o privire confuză.

”A doua e pentru cățel”.

A fost momentul în care orice urmă de iritare mi s-a topit. Aș fi îmbrățișat voluntara. Acum îmi pare rău că nu am făcut-o. Da, ziua olimpică a avut mici… lacune organizatorice. Dar cu gestul acela mic, organizatorii s-au spălat de toate păcatele. Iar cursa respectivă a intrat brusc în top 3 favorite.

Dar valoarea acestei zile a constat în altceva:

Oamenii

Am început să alerg cu Linda mai mult în glumă. Experimentul s-a prelungit și probabil va continua o vreme. Lindei îi place să alerge, mie îmi place să alerg cu ea. Până aici totul bine.

Ce nu am anticipat însă a fost efectul pe care puiul meu de câine îl va avea asupra modului în care mă raportez la acest sport.

Anul trecut am alergat singură. Chiar și la curse, m-am complăcut în bula mea solitară și m-am simțit excelent în ea. Apoi în peisaj a apărut Linda. Și brusc, lumea începe să mă recunoască. Sunt ”fata care aleargă cu câinele”. Oamenii mă opresc să îmi spună că mă recunosc de la alte curse, mă întreabă de cățel sau după caz se joacă cu cățelul.

Eu nu am ținut morțiș să îmi găsesc un loc în comunitatea de alergători. Nu sunt performer, nu voi fi niciodată, în lumea asta voi rămâne o intrusă cu ambiție. Linda a reușit să mă apropie de oameni în ciuda… sportivității mele reduse. La Ziua Olimpică m-am pomenit într-un cerc de oameni mega-drăguți. De unde au apărut nu știu nici eu sigur, dar cert e că mă simt bine cu ei. Au transformat un eveniment la limita haosului într-o ocazie faină de a socializa. Brusc alergatul își pierde din caracterul solitar. Nu mai e doar despre cursă, sau despre ordinea din minte, sau despre depășirea propriilor limite. Este și despre confort.

La orice cursă locală aș merge, știu că întâlnesc persoane cunoscute. Știu că sunt acceptată, indiferent de locul din clasament. Și știu că Linda va da altora ocazia să zâmbească. Prin toate astea, alergatul îmi devine chiar mai drag decât până acum.