Exercitii de sinceritate

Letting go

Undeva prin vară am început să experimentez cu minimalismul. A venit cumva firesc. După ani de acumulări, lucrurile din jur tind să se transforme ușor ușor în balast.

Nu mi-a fost greu să scap de obiectele din jurul meu. Am donat saci de haine, m-am despărțit cu o ușurință care mă surprinde de amintiri aparținând altor timpuri, obiecte, cărți, nimicuri sentimentale. Asta a fost partea ușoară.

Problema cu curățenia este că, odată eliberat un spațiu, celelalte unghere murdare tind să iasă în evidență mai strident, mai obositor. În cazul meu, spațiul gol din casă a aruncat o lumină nu prea plăcută asupra relațiilor mele cu oamenii. Și am constatat că anii au adus nu doar obiecte inutile, ci și o sumedenie de relații de circumstanță.

Le avem cu toții – zeci de cunoștințe acumulate în decursul deceniilor, oameni cu care împărțeam un fum de țigară în liceu sau o noapte de beție în facultate. Prieteni cu care am râs, am împărtășit confidențe și lacrimi, oameni alături de care am urcat încet încet treptele spre o altă etapă a vieții. Genul de relații cărora după ani încercăm să le imprimăm în continuare un caracter autentic, deși drumuri odată comune s-au separat de mult. Oamenii odată dragi au devenit fețe pe Facebook, ușor deformate de trecerea anilor. Ne mai amintește de ei câte o actualizare ori o invitație la nuntă sau botez. Ne lovim de ei pe stradă uneori și pentru câteva clipe, flacăra altor timpuri pare că se reaprinde – ne promitem că recuperăm, că ne vedem la cafea, că reînnodăm legături uzate. Dar mai des decât nu, acea cafea rămâne atârnată în ipotetic. Iar când are loc, constatăm cu ușoră stupoare sau regret că după șirul de ”îți mai amintești…” și ”ce bine ne distram când…” conversațiile lâncezesc penibil, frânate de trecerea anilor și de transformări la care interlocutorul nu a fost părtaș.

Sunt constatări pe care încercăm să le reprimăm. Ca și cum acceptând că un om odată important a devenit o umbră acceptăm timid că am îmbătrânit.

În cazul meu, referendumul lui pește prăjit a fost picătura care a umplut paharul. Dintr-o dată, oameni dragi și respectați de pe vremuri mi-au apărut ca fiind intoleranți, ignoranți, limitați în gândire. Firile rebele de odinioară aruncau cu o ușurință dureroasă atacuri gratuite. A fost momentul meu wtf. Și clipa în care am decis că trebuie să fac curat. Printre ei și printre alții.

Așa că am început să triez – în telefon, pe Facebook, în amintiri.  Fără dramă, fără explicații inutile. Am șters din prezent orice urmă a oamenilor de care nu mă mai leagă nimic. Fără ură sau supărare, doar cu acceptare.

Din când în când, e bine să faci curat. Să scoți toate fantomele prăfuite alte trecutului, să petreci un moment zâmbind amintirilor. Să le mulțumești în gând pentru anii dăruiți. Apoi să le lași să zboare, ca un puf de păpădie ce ți s-a prins din greșeală de haină. Fără remușcări, fără regrete. Doar cu acceptare – că undeva pe drum pașii voștri au urmat alte căi; că mentalități odată comune au evoluat în mod diferit; că o relație de complezență e mai inutilă, mai toxică și mai dureroasă decât o despărțire; că în acel gol temporar din suflet timpul va planta oameni noi și relații ancorate în prezent.

 

One Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.