-
Letting go
Undeva prin vară am început să experimentez cu minimalismul. A venit cumva firesc. După ani de acumulări, lucrurile din jur tind să se transforme ușor ușor în balast. Nu mi-a fost greu să scap de obiectele din jurul meu. Am donat saci de haine, m-am despărțit cu o ușurință care mă surprinde de amintiri aparținând altor timpuri, obiecte, cărți, nimicuri sentimentale. Asta a fost partea ușoară. Problema cu curățenia este că, odată eliberat un spațiu, celelalte unghere murdare tind să iasă în evidență mai strident, mai obositor. În cazul meu, spațiul gol din casă a aruncat o lumină nu prea plăcută asupra relațiilor mele cu oamenii. Și am constatat că anii au adus nu doar obiecte inutile, ci și o sumedenie de relații de circumstanță. Le avem cu toții – zeci de cunoștințe acumulate în decursul deceniilor, oameni cu care împărțeam un fum de țigară în liceu sau o noapte de beție în facultate. Prieteni cu care am râs, am împărtășit confidențe și lacrimi, oameni alături de care am urcat încet încet treptele spre o altă etapă a vieții. Genul de relații cărora după ani încercăm să le imprimăm în continuare un caracter autentic, deși drumuri odată comune s-au separat…
-
Pisi, asta s-a terminat prost
Până nu demult, în cercul meu de cunoștințe virtuale, orice schimbare de natură romantică era anunțată invariabil cu clasicul ”In a relationship with” respectiv ”Popeasca is single (again)”. Între timp, lumea s-a mai stilat (sau unfriend-urile din ultima perioadă și-au spus cuvântul). Rar mai văd vreun status de genul, totuși îmi e la fel de ușor să intuiesc anumite schimbări, print-un simplu scroll prin feed. Când o cunoștință de-a mea apare subit interesată de 20 de evenimente culturale complet diferite, când check-in-urile alături de ”fete” cresc de la 0 la 20 pe săptămână, mesajul e clar: lady e singură din nou și se bucură de viață. Sau în traducere – idiotul i-a dat papuci așa că e timpul să îi își demostrez ce viață interesantă are. Noh și aici încep să pierd firul logic. De ce musai să demonstrăm (nouă sau altora) în permanență ceva, preferabil prin intermediul unei rețele sociale, cu 3 filtre pe o poză mișcată? De unde nevoia asta tembelă de a masca orice eșec, de a ascunde cele mai mizerabile perioade din viața noastră în spatele unei aparențe glamour? Nu zice nimeni că trebuie să ne fluturăm tristețea în online, nici că trebuie să ne asumăm…