Undeva prin vară am început să experimentez cu minimalismul. A venit cumva firesc. După ani de acumulări, lucrurile din jur tind să se transforme ușor ușor în balast. Nu mi-a fost greu să scap de obiectele din jurul meu. Am donat saci de haine, m-am despărțit cu o ușurință care mă surprinde de amintiri aparținând altor timpuri, obiecte, cărți, nimicuri sentimentale. Asta a fost partea ușoară. Problema cu curățenia este că, odată eliberat un spațiu, celelalte unghere murdare tind să iasă în evidență mai strident, mai obositor. În cazul meu, spațiul gol din casă a aruncat o lumină nu prea plăcută asupra relațiilor mele cu oamenii. Și am constatat că anii au adus nu doar obiecte inutile, ci și o sumedenie de relații de circumstanță. Le avem cu toții – zeci de cunoștințe acumulate în decursul deceniilor, oameni cu care împărțeam un fum de țigară în liceu sau o noapte de beție în facultate. Prieteni cu care am râs, am împărtășit confidențe și lacrimi, oameni alături de care am urcat încet încet treptele spre o altă etapă a vieții. Genul de relații cărora după ani încercăm să le imprimăm în continuare un caracter autentic, deși drumuri odată comune s-au separat…