C'est la vie

Despre liniște

De când mă știu, detest sărbătorile. Urăsc agitația. Și ”obligațiile”. Și marea masă de oameni ce se revarsă în supermarketuri, se agită, aruncă în coșuri alimente cât să hrănească lejer un batalion o săptămână. Urăsc risipa alimentară, tomberoanele de gunoi ce dau pe dinafară a mâncare stricată minim o săptămână după sărbători. Era o vreme când religia ne îndemna la generozitate, moderație, empatie. Măcar în teorie. Undeva în cursul ”evoluției” oamenii au reușit să o transforme în exact opusul. Pretext pentru opulență, risipă, agresivitate. Deh, ”nervi de sărbători”.

Anul ăsta, pentru prima dată, urăsc sărbătorile o idee mai puțin. Poate pentru că încep să fac pace cu lumea, să nu mai iau atât de personal tot ce se întâmplă în jur. Sau poate pentru că în sfârșit înțeleg că de la o vârstă încolo putem să ne scriem propriile definiții despre viață. Și putem merge într-o direcție total opusă celei în care am fost crescuți sau… programați.

E a doua sărbătoare în care îmi scriu propriile reguli. Sărbătoresc, da. Cu Netflix și o cantitate obscenă de Doritos și contact uman zero. Aștept să treacă vârful. Apoi, a doua zi, când lumea încă dormitează și asimilează excesele nopții precedente, scot papucii de alergare și o iau la goană. Sărbătoresc orașul gol. Și liniștea de mormânt ce cuprinde străzile. Sărbătoresc iarba ce deja ia asalt spațiile, promisiunea ploii din aer, ultimii pomi în floare ce se scutură în ritm cu vântul. Și libertatea de a fugi, de a mă mișca, de a fi. Independent de definițiile altora.

Anul ăsta, toate urările cu pace și liniște chiar s-au adeverit. Nu în biserică, nu la masă cu ”cei dragi”. Ci la capătul unui traseu de 4km, transpirată, cu plămânii pompând cu furie oxigenul în vene. Să fie liniște zic. Azi și în orice altă zi după.

Leave a Reply

Your email address will not be published.