Cea mai importantă lecție din dans

a fost, în esență, o reconfirmare: că munca bate talentul.

Despre începuturile mele în dans vă povesteam mai demult aici. Multe din cele scrise acolo au rămas de actualitate: încă mai iubesc dansul cu o ardoare de care nu mă credeam capabilă. Încă mai apelez la el de fiecare dată când ajung periculos de aproape de a da în cap cuiva. Și încă mă mai regăsesc în școala de dans pe care am ales-o atunci la întâmplare.

Dar un lucru esențial s-a schimbat: cândva, într-un moment imposibil de identificat din ultimul an, stângăcia și nesiguranța s-au luat frumos de mână și s-au dus dracului. Iar concomitent, am început să devin bună la dans.

Ironia face că dintr-o generație de aproximativ 30 de wannabe dancers, mulți dintre ei extrem de talentați, singura ”supraviețuitoare” să fi rămas fix îndesata aia care dădea mult și prost din fund. M-am agățat de dans cam cum se agață o pisică de o creangă după ce a rămas blocată în copac. Mi-am înghițit frustrările, am luat-o de la capăt de zeci de ori, am exersat, am învățat să îmi accept blocajele și să le depășesc. Doi ani mai târziu, se văd primele rezultate. Un succes timid, care e însă în măsură să mă încurajeze. Încă mai am enorm de învățat. Ăsta e farmecul și blestemul dansului: orice mișcare nouă deschide calea către zeci de variații și interpretări, iar orice răspuns vine la pachet cu noi și noi întrebări.

Dar dincolo de provocările inerente oricărei exprimări artistice, rămâne o certitudine: orice se poate învăța, când ești dispus să investești suficient efort și ai alături de tine oamenii potriviți. Și da. oamenii talentați au parte de o ascensiune mai rapidă. Then again, la ce folos o ascensiune, dacă nu ne acordăm timp să admirăm peisajul de pe drum?