C'est la vie

Casa cu trandafiri

Azi i-am vizitat mormântul pentru ultima dată. Un petic de iarbă năpădit de buruieni, ascuns în livadă. I-am spus că plec. Și din nou i-am simțit prezența. Botul umed în palma mea și starea aceea de liniște pe care numai prezența unui câine ți-o poate da.

Au fost Dolly și Lolita. Și Puf. Iar apoi, spre final, Lulu. Au fost tanti L. și domnul C. Dintre toți, a mai rămas Lulu, măgăoața mică aruncată într-un tomberon și salvată în ultimul moment. Toți și-au scris istoria în casa cu trandafiri. Au inspirat parfumul primelor flori în iunie și au călcat indiferenți pe petale în timp ce bolta își cernea ultimul rod în soarele de octombrie. Și toți dorm acum liniștiți, indiferenți la haosul ce vuiește deasupra lor.

În zilele însorite de octombrie, fantomele vin să colinde. Își șoptesc poveștile printre foșnete de frunze, zâmbesc nostalgic și ne mângâie ușor de fiecare dată când o rază de soare ne atinge obrazul. În astfel de momente, amintirile revin cu forță.

Sunt 12 ani de când am călcat pentru prima dată în curtea cu trandafiri. Căutam o chirie. Am primit o familie. Doi câini, doi bunici și tot farmecul lipsit de ostentație al unei vieți la țară. La 20 de ani am cules pentru prima dată vișine din pom. Am simțit gustul unei caise rupte de pe creangă, m-am entuziasmat la vederea tufelor de lăcrimioare care înfloreau la ieșirea din casă. Mi-am pătat papucii cu strugurii căzuți pe alee, am simțit nucile trosnind uneori sub tălpi. Am plantat flori. Am evacuat arici și broaște, am adormit pe zgmotul făcut de șoriceii din pod. Mi-am săpat drum printre nămeți în cea mai strașnică ninsoare din istoria recentă a orașului. Am ieșit de mii de ori la țigară în compania câinilor. Am supraviețuit destul cât să prind curtea în anii ei de glorie și să fiu martoră la degradarea ei treptată.

Parcă niciodată trecerea timpului nu te lovește mai acut decât atunci când revezi un loc cunoscut prin ochii omului care ai fost. Îți sar în ochi toate detaliile – aleile năpădite de buruieni pe care în trecut te plimbai; petele de rugină de pe gard, scârțâitul nefiresc al leagănului, banca cu lemnăria putrezită. Și atunci constați, puțin surprins, că și locurile îmbătrânesc. Mai grațios, mai subtil, dar o fac. Iar la un moment dat, istoria locului și istoria ta ajung la o răscruce.

În casa unde stau, viața și-a încetinit ritmul. Ieri am împachetat biblioteca. 120 de volume stau acum cuminți în cutii, în așteptare. În loc de curry și leuștean miroase a proaspăt vopsit. Mobilierul e înlocuit treptat de cutii de carton. În curând vor dispărea și ele. În curând voi dispărea și eu. Voi preda cheile, voi ciufuli pentru ultima dată câinele. Iar viața va merge mai departe, așa cum îi stă în fire. Indiferentă la morminte acoperite de frunze și amintiri cu miros de trandafiri.

Leave a Reply

Your email address will not be published.