HoT Talks #6 – Vitraliul, de aproape

Timișoara are darul de a mă surprinde iar și iar. Cea mai recentă experiență a venit să lege frumos câteva simboluri personale.

HoT și păunii

În primăvară, în cadrul evenimentului SECESSION x HERITAGE OF TIMIȘOARA descopeream pentru prima dată Casa cu Păuni. Datorită ei, motivul păunului a ajuns să mă fascineze.

La aproximativ o săptămână după eveniment, căutam o lampă în stilul celor fabricate de Tiffany. M-am ”împiedicat” fix de una în formă de păun. Nu era un obiect perfect, îi lipsea creasta. Am plătit un preț obscen pentru lampa respectivă. M-am aventurat în casa vânzătorului, semi-convinsă că o să-mi găsesc sfârșitul căutând antichități cu simbolistică personală. Am balansat lampa prin tramvai. Am așezat-o, în sfârșit, în dormitor.

De luni de zile, păunul respectiv îmi ține companie seara, când citesc. De fiecare dată când îl privesc, mă gândesc la experiența cu HoT. Conștientizez, iar și iar, privilegiul de a colabora cu această organizație. HoT mi-a oferit o altă perspectivă, mai plină de substanță, asupra orașului.

Și ajungem la HoT Talks #6.

Evenimentul

Era să nu mai ajung. M-am desprins cu greu de la un concert din Sinagogă, am forțat ceasul iar și iar. Am ajuns exact la timp. M-am lăsat condusă pe scări. Agitată cum eram, m-am prins cu întârziere că de fapt mergeam la … Teatrul Thespis. Stai, ce?!

Atelierul Angelei Horvath s-a aflat în tot acest timp sub nasul meu. Am mers de nenumărate ori la Thespis. Odată nu m-am întrebat ce se întâmplă în spatele ușii din stânga holului.

În spatele unei uși anonime, fără niciun nume pe ea, se repară fragmente pline de culoare din istoria țării. La ora actuală, în România există doar șase specialiști autorizați în restaurarea vitraliilor. Doamna Horvath este unul dintre ei.

Pe parcursul evenimentului, ne-a ghidat cu o pasiune greu stăpânită. Ne-a explicat detaliile procesului de restaurare, ne-a prezentat exemple. Ne-a oferit, astfel, șansa rară de a înțelege, măcar la nivel superficial, un meșteșug insuficient apreciat.

Ce am învățat

Redau mai jos câteva noțiuni cu care am rămas.

• În România nu avem vitralii medievale;
• Vitraliile din România datează, în marea lor majoritate, de la sfârșitul secolului 19 și începutul secolului 20. Sunt de două tipuri: laice și religioase;
• Sticla este colorată în cadrul procesului de producție. Ulterior, sticla se pictează pentru a adăuga detalii;
• Piesele individuale de sticlă se fixează prin arderi multiple, ultima ardere trebuie să fie cea mai ridicată;
• Piesele se prind într-o rețea de profile de plumb. Marginile vitraliului sunt include în zidărie la montare;
• Degradările comune ale vitrariilor includ fisuri care sunt reparate cu plumb sau rășini similare cu sticla. Frecvent, rețeaua de plumb veche se degradează și trage și sticla după ea;
• Piesele înlocuite sunt identificate pentru a nu fi confundate cu originalul. În procesul de restaurare se încearcă păstrarea a cât mai mult din materialul original.
• Un rol la fel de important îl joacă și conservarea preventivă. Aceasta se face printr-un sistem izoterm, un dublaj de sticlă pe partea exterioară. Dublajul preia condensul.

Am avut ocazia să admirăm vitralii în curs de restaurare și să vedem de aproape mostrele de sticlă. Acestea sunt comandate din Germania și sunt, previzibil, extrem de scumpe.

Pe măsură ce minutele treceau, dialogul devenea tot mai relaxat. Am povestit despre soarta vitrariilor din România. Multe dintre ele au fost distruse pentru confort. Practic, în momentul în care au ajuns încălzirea și curentul în biserici, multe vitralii au fost sparte pentru a lăsa loc cablurilor și țevilor. Dar de departe cea mai ”românească” poveste mi s-a părut istoria unui preot care s-a gândit să protejeze un vitraliu îmbrăcându-l în termopan.

Alături de doamna Horvath, în atelier își desfășoară activitatea și un alt artist, specializat pe fierărie. Restaurează clopote. Echipa formată din cei doi a fost implicată inclusiv în renovarea cazinoului din Constanța. Au fost cei care au descoperit o scrisoare a deținuților politici în zidurile clădirii. Ne-au povestit că în timpul penultimei renovări, din comunism, oamenii dormeau în cazinoul rămas fără acoperiș. Sunt genul de povești de care uităm. Vedem o clădire readusă la viață, ne bucurăm de ea. Sacrificiile, munca, documentarea sunt mult mai puțin evidente.

Tiffany

În momentul în care am intrat în atelier, privirea mea a aterizat pe un abajur colorat aflat pe o masă. Sufletul meu striga ”Tiffany”, partea rațională mă îndemna la tăcere. Mi-era teamă că o să mă fac de râs.

Cât a durat ghidajul prin atelier, am așteptat să ajungem la partea respectivă. Apoi ne-am luat cu povești, iar abajurul respectiv risca să rămână uitat. A fost momentul când am riscat o întrebare. Am primit în schimb mult mai mult decât îmi puteam imagina.

Atelierul doamnei Horvath se ocupă și de recrearea lămpilor Tiffany. Recreare, nu restaurare. Au rămas mult prea puține lămpi Tiffany autentice. Din acest motiv, atelierul s-a concentrat pe studiul lămpilor. Am văzut mulaje din fier făcute după brațele unor lămpi originale. Și am avut privilegiul să ating un suport pe care o lampă se compune, bucată cu bucată. Spre deosebire de vitralii, abajurul unei lămpi are nevoie de un suport special, pe care bucățile de sticlă sunt atașate una după alta, pentru a forma un model. Se folosește o sticlă specială, Favrile, patentată de Louis Tiffany. Sticla respectivă nu se pictează, culoarea vine exclusiv din interiorul sticlei.

De la tehnică am ajuns la povești și anecdote. Strategia de brand a Tiffany Studios a fost dictată de femei. Ele lucrau în fabrici, dar mai mult decât atât, ele decideau modelele puse în vânzare.

Previzibil, această ultimă parte mi-a plăcut cel mai mult. Poți să admiri un obiect fără să-l înțelegi cu adevărat. Dar informații ca cele de mai sus cultivă o apreciere mai profundă. Înainte, auzeam Tiffany și asociam termenul cu sticlă colorată și lumină caldă. Acum înțeleg o idee mai bine câtă tehnică implică construcția acestor lămpi.