Muzele – Turneul Internațional Stradivarius 2026

Revin la o filosofie personală: ascult muzică clasică mai mult cu sufletul decât cu mintea. Îmi lipsește educația în acest sens și refuz să transform o plăcere simplă într-un exercițiu intelectual. Ce caut eu la Stradivarius, vă întrebați? O confirmare.

În urmă cu câteva săptămâni, așteptam tramvaiul în Libertății. Prin ferestrele deschise ale Facultății de Muzică se auzea o vioară. Sunt genul de plăceri spontante care în general mă fac să zâmbesc. Dar în ziua aceea, o impresie pasageră m-a făcut să îmi pun întrebări. ”Faină melodie, mizerabil instrument”. Vioara respectivă scârțâia. M-am întrebat atunci dacă expunerea chiar dezvoltă sensibilitatea. Și am testat asta în cel mai ”Iza” mod posibil: cu un bilet la lojă, la Turneul Stradivarius.

Am simțit diferența?

Da! Probabil oamenii mai educați vor considera că compar mere cu kiwi. Dar pentru mine, faptul că pot sesiza diferența dintre o vioară dezacordată a Facultății și un Stradivarius se traduce prin progres. În fond, cu doi ani în urmă, încă eram dușmanul nr. 1 al muzicii clasice. Vioara Stradivarius are o eleganță neforțată. Sunetele ies din ea firesc, se simte talentul violonistului, nu și efortul. Îți mângăie urechile, transmite exact cât trebuie, fără exagerări sau lamentări. Perfecțiunea ei constă fix în lipsa de ostentație. O doamnă cu clasă, ce cucerește fără a ieși vulgar în evidență.

Repertoriul

A fost o surpriză plăcută. În spatele lui se ascunde un efort considerabil. Alexandru Tomescu. Dragoș Ilie și Omar Massa s-au documentat enorm. L-au explorat pe Brâncuși din perspectiva omului pasionat de muzică. Este mai puțin cunoscut faptul că sculptorul cânta la chitară și admira jazz-ul. În atelierul lui și-a construit o nișă specială, pentru a amplifica acustica patefonului. Îi detesta pe Wagner și Beethoven. Nutrea o admirație sinceră față de Mozart.

Turneul ”Muzele” a propus audienței un repertoriu divers, centrat în jurul preferințelor lui Brâncuși. Satie m-a liniștit. De Falla a fost o surpriză plăcută, Bella Bartok – o revedere. Bach, Enescu și Mozart au completat programul. Iar la final – Piazzolla, pe care nu l-aș fi asociat veci cu Brâncuși. Trăim și învățăm 🙂 .

Dintre toți, Satie mi-a plăcut cel mai mult. Sunt aproape sigură că l-am ascultat în trecut, fără să-l apreciez cât merită. Acum m-a prins în starea de spirit potrivită. Mi s-a părut repetitiv, lipsit de pasiune. Gymnopedies 3 mi-a evocat o prietenie cimentată de timp, în care totul este ușor, previzibil, confortabil. Satie e momentul de respiro la care tânjim când tempo-ul lumii devine puțin prea alert.

Mă așteptam ca ”Muzele” să fie o idee mai comercial și mai superficial. Tot la câteva luni, în orașul de pe Bega apare câte un eveniment ”must hear” unde lume își ia bilet mai mult pentru că dă bine pe Facebook decât din apreciere. ”Muzele” a reușit, în mod surprinzător, să filtereze publicul. Sau poate a fost vara. Cert este că reacțiile publicului au variat, de la apreciere tăcută la entuziasm zgomotos. Au lipsit complet ”oamenii importanți” cu nasul în telefoane.

Ultimul eveniment din acestă vară de la Operă m-a lăsat mulțumită pe toate planurile. A fost un ”rămas-bun” potrivit, după o încheiere de stagiune interesantă. Acum … aștept toamna 🙂 .