Tur ghidat – Amintiri din comunism

În data de 23 august, Visit Timișoara ne-a propus o călătorie în trecutul mai apropiat și ne-a invitat să (re)descoperim comunismul. Nu am trăit perioada respectivă, dar copilăria mi-a fost plină de povești din acea vreme. Am experimentat ”la prima mână” rănile pe care acel regim le-a lăsat. M-am născut în libertate, da. Dar am crescut în jurul oamenilor marcați de comunism. A fost suficient încât să detest perioada respectivă din tot sufletul.

Motivul pentru care am mers totuși la tur a fost altul: m-am adus înapoi acasă.

Șagului

Timp de 13 ani, Calea Șagului mi-a fost acasă. Iar dacă Timișoara, ca un întreg, a fost un gust dobândit, Șagului m-a cucerit din prima. Este o zonă care nu își propune să placă. Estetic vorbind, arată ca naiba. Dar un deceniu de trăit acolo mi-a confirmat ceea ce am simțit din prima secundă: Șagului are o inimă proprie, care bate într-un ritm mai molcom. Este un cartier unde vecinii încă se mai cunosc între ei, unde august are miros de vinete de coapte iar castanii încă își mai aruncă fructele pe trotuar, târziu în septembrie. În Șagului încă mai vezi băbuțe vânzând legume din grădină în fața porții. În spațiile verzi din fața blocului încă mai înfloresc trandafiri plantați în alte vremuri. Zona are ceva dezolant, ceva familiar, ceva vechi și drag și cald.

Pentru mine rămâne cel mai frumos cartier din oraș. Poate pentru că, obiectiv vorbind, e cel mai urât.

Turul ghidat

A fost susținut de Dan Condre. Previzibil, participanții au fost în marea lor majoritate tineri. O prietenă de altă vârstă a rezumat succint punctul de vedere al generației ei: ”de ce să vin să aud despre comunism? Nu l-am trăit destul?”.

Așa se face că trupa care s-a adunat în acea seară în Șagului a fost compusă aproape exclusiv din oameni care nu au trăit acele vremuri. Pentru mulți, Șagului era doar o zonă de tranzit. Au înțeles rapid esența cartierului când un cetățean turmentat, încurajat probabil de prezența televiziunii, a trimis un ”puie Fritz” plin de emfază în direcția noastră. Unele lucruri nu se schimbă 🙂 .

Turul ghidat s-a dovedit a fi o lecție de empatie. Dan Codre este un ghid bun. De fiecare dată când am descoperit orașul alături de el am primit informație de calitate, interpusă, pe alocuri, cu anecdote. De data aceasta, tonul a fost puțin diferit. Pentru prima dată am reușit să înțeleg puțin nostalgia asta, în capul meu absurdă, după comunism. Oamenii caută familiarul, chiar și când acesta este presărat de suferință. La trei decenii distanță, comunismul are o calitate dubioasă: era un rău care juca după reguli clare. Știai ce te te poate lovi de unde, puteai anticipa, te puteai feri. Diferențele sociale erau mai puține, nevoile oamenilor mai simple. Oamenii puteau fi cumpărați cu lapte, ouă și țigări Kent. Acum se joacă alt joc, cu reguli care se scriu din mers. Certitudinea a dispărut.

Informația oferită a pus în context anumite observații personale. Știam ”ce-ul”, acum am înțeles ”de ce-ul”. Câteva idei interesante, mai jos.

Despre locuințe:

• Calea Șagului a fost construită în jurul anului 1960, dar unele blocuri datează din anii 50.
• ”Cutiile de chibituri” sunt de trei tipuri: stalinske, hrushovske și brejnevske.
• În comunism, blocurile erau promovate, iar cei care trăiau la case erau tratați cu dispreț. De altfel, apartamentele, deși prost izolate și mici, erau atractive: aveau toalete propii și ofereau proximitate față de facilitățile din oraș.
• Bucătăriile erau mici pentru că nu se gătea foarte mult în ele. Clasa muncitoare mânca în cantine sau ”circurile foamei”.
• Oamenii care primeau apartamente în acele vremuri lucrau deseori la aceeași întreprindere. Asta a dus la legături mult mai profunde între vecini: se ajutau reciproc, se gospodăreau împreună.
• Un detaliu interesant asupra căruia ne-a făcut Dan atenți ține de garduri. Fierul lor, era, previzibl, furat. Așa se face că fiecare gărduleț are un model unic, cu ștanțele fabricii de unde a fost ”împrumutat”.

Despre comunism:

• Ideea de comunism a fost lansată în 1848, dar era pur teoretică, fără manual de utilizare. În România, ideea de proletariat a fost importată. Nu aveam clasă muncitoare, la vremea aceea țara era un stat predominant agricol.
• Ceaușescu a intrat în contact cu comunismul de la vârsta de 11 ani.
• La început, partidul comunist era unul minoritar, avea doar 1000 de membri. Chiar și așa, au apărut facțiuni: comunismul ”rusesc” al Annei Pauker versus comunismul lui Dej.
• Dej a murit de cancer. O legendă urbană spune că a fost iradiat de o piatră de pe biroul său.
• Ceaușescu a venit la putere în 1965. A fost susținut de membrii din partid pentru că părea ușor manipulabil.
• Până în 1971, comunismul din România era mult mai puțin performativ. Schimbarea a venit după vizita lui Ceaușescu în Asia. Din filosofia lui Mao a preluat cenzura; de la coreeni, coregrafiile.

S-a vorbit foarte direct despre subiecte care încă mai dor: avorturile ilegale; rata crescută a abandonului; copiii care au crescut în canalizări; spălarea pe creier care făcea imposibilă apropierea: adulții se fereau de proprii lor copii, orice prieten ar fi putut fi un potențial trădător.

Sunt aspecte pe care nu avem voie să le uităm. Comunismul nu are voie să fie idealizat. Înțeleg nostalgia. Cred că la un anumit nivel, amintirile din comunism se suprapun, pentru mulți oameni, cu amintirea tinereții. Iar când suntem tineri totul ne pare mai frumos și mai suportabil. Acesta nu este un motiv să uităm ce ne-a fost luat. Mă includ în acest ”noi”. După comunism au rămas răni. Au rămas tineri adulți care și-au crescut copiii cu teamă. Îmi amintesc de sărăcia din anii 90, de disperarea care își făcea drum printre pereții de beton. Ca o bombă cu efect întârziat, comunismul a mai pătat copilăria încă unei generații. Începem să ne vindecăm. Dar nu avem voie să uităm.