Lacul Lebedelor

În materie de balet, am două ”holy grails”; două spectacole pe care îmi doresc să le văd cu orice preț: Lacul Lebedelor și Spărgătorul de Nuci. Iar anul acesta o să ajung la amândouă. 🤍

Orchestra New Hope

Trailerul spectacolului promitea: New Hope concertând în bărci, pe clisura Dunării. Mi s-a părut o interpretare puternică, o abordare energică. Chiar și așa, nu mi-am permis să mă entuziasmez prea tare. Cu pomul lăudat m-am mai ars.

Nu a fost cazul aici. De la început, New Hope mi-a dat un sentiment bun. Sunt un ansambl cu oameni tineri, extraordinar de talentați. Octavian Lup este mai mult decât un dirijor. Pe scenă, are mai mult aerul unui mentor blând, complet dedicat orchestrei sale. Îi face pe ceilalți să strălucească. Impresia respectivă mi-a fost întârită în timpul recitalului. În probabil cea mai intensă scenă din balet, Octavian Lup a predat bagheta unui alt dirijor. A stat în umbră, zâmbind a încurajare, în timp ce un tânăr conducea ansamblul.

Balerinii au fost și ei de excepție. Văzându-i, primul meu gând a fost ”ce sănătoși arată”. Sunt obișnuită cu performeri rahitici, subnutriți. New Hope ne arată că se poate și altfel. Toți dansatorii, de la protagoniști, la lebede și personajele secundare păreau atletici, fără a da în anorexie. Deci se poate.

Spectacolul

”Lacul Lebedelor” se impune în general prin volum. De obicei avem 16 lebede, cu unele companii ajungând și la 60 de dansatoare. New Hope a avut patru. Suficient cât să se păstreze efectul, ideal pentru scena din Rozelor. Prin aceast artificiu, toată atenția spectatorilor s-a îndreptat spre protagoniști.

Atât dansul cât și acompaniamentul instrumental au fost de excepție. New Hope au făcut magie din aproape nimic. Au lipsit decorurile. Povestea a fost spusă exclusiv prin muzică și dans. Când primele acorduri au început să răsune, totul în jur s-a liniștit. Părea că lumea a încetat să mai respire. Până la pauză nu mi-am luat ochii de la scenă. Toate simțurile mi-au fost luate cu asalt în timp ce sufletul își cânta propriul refren. ”E chiar mai frumos decât mi-am imaginat”.

Iar apoi, un personaj neinvitat și-a făcut intrarea.

Protagonistul pe care nu îl aștepta nimeni

Ar fi putut fi un spectacol excepțional. A devenit memorabil prin contribuția unui personaj pe care nimeni nu îl anticipase: vântul.

Întreaga zi a stat sub semnul avertismentelor meteo. Se vorbea despre furtuni și coduri galbene. Ei, se pare că vremea este fan Tchaikovsky. Și se pricepe la muzică.

Până la pauză, vremea a urmat firul narativ al baletului. Soare, un nor ocazional. puțin vânt, ca o amenințare subtilă. A doua parte a marcat apariția lebedei negre pe scenă. Trădarea. Brusc, vântul s-a intensificat. Pe măsură ce tensiunea creștea, vremea își aducea propria contribuție, cu rafale tot mai intense ce umflau perdelele scenei. Vântul dansa pe ritm, palpita alături de protagoniști. Rozelor s-a umplut de anticipare. Pielea mi s-a făcut de găină. Furtuna își făcea de cap pe scenă în timp ce instrumentele jucau tot mai repede, mai grav, iar mișcările balerinilor deveneau tot mai imploratoare, mai pline de emoție.

La fel de brusc, totul s-a terminat. În timp ce ultimele acorduri se stingeau pe scenă, vântul s-a înclinat discret și s-a retras în conul lui de umbră, contemplând finalul fericit al protagoniștilor. În câteva secunde, amintirea furtunii a fost înlocuită de aplauze.

New Hope Orchestra mi-a dăruit unul din acele momente de care îmi voi aminti peste ani. A fost unul din cazurile rare când lucrurile se așează perfect în circumstanțe imperfecte. La capătul unei zile solicitante, ”Lacul Lebedelor” mi-a oferit un strop necesar de magie.

New Hope au promis că vor reveni la anul. Pe mine m-au câștigat drept spectator, pentru totdeauna.