Die Präsidentinnen la Teatrul German

Într-o joi seara, m-am trezit cu chef de ieșit în oraș. Am nimerit la ”Șefele”. Și am înteles, în sfârșit, farmecul teatrului german.

Avertisment necesar: urmează un articol explicit despre o piesă de teatru la fel. Vor exista referințe la biologia umană, cu părți roz și … maro. Minorii sunt rugați să închidă acest tab, adulții cu sensibilități, să bea un ceai de tei înainte de a citi. Reclamații ulterioare nu se primesc. 🙂

Poza cu câinele ca să nu vă lezeze nimic din cele de mai jos retinele.

Piesa de teatru

Este, previzibil, șocantă. Teatrul German are o abordare mai puțin tradițională. Abundă decorurile psihedelice. Nimic nu se potrivește, totul este dus în extremă, caricaturizat, amplificat.

Sunt aspecte care m-au deranjat anterior, în contextul unor scenarii mai tradiționale. La ”Șefele”, tot zgomotul acesta devine plin de sensuri. Din start este clar că așiști la o hiperbolă. Totul este mărit, de la pătura croșetată de pe genunchii Ernei, la gândacii care își fac din când în când apariția pe scenă.

Tendința de amplificare își face loc și în scenariu. Baza este simplă: două babe stau la povești, meditează asupra vieții, caută mici plăceri în ce le-a rămas din ea. Poți vizualiza asta, este un tablou comun. Drama este obținută prin detalii. Un gând pasager se transformă într-o alternativă palpabilă. O speranță, într-un scenariu de sine stătător.

”Șefele” aruncă un reflector orbitor asupra unei zone ignorate. De la o vârstă încolo, femeile sunt reduse la elemente de decor. Devin umbre. Uităm că ar putea avea dorințe, fetișuri, speranțe. Uităm că și acest spațiu sumbru, plin de goange și sărăcie admite nuanțe.

Erna. Tradițională, credincioasă, cuminte, reprimată. Se ancorează în ”trebuie”. Refuză să creadă că cineva ar putea pur și simplu să abandoneze o căciulă de blană. Își hrănește copilul de 40 de ani cu Leberkäse, speră că ”Verkehr-ul” lui prin paturi străine se va concretiza în sfârșit în câteva poze cu nepoți. Nevoia ei de iubire este evidentă, dar până și visele ei sunt îngrădite. Vrea intimitate, apropiere. Vrea un bărbat care să aibă suficientă încredere în ea încât să îi spună direct când îi vine să se cace.

Grete. Nazistă, hitleristă. ”Toți erau așa atunci”. Fără perdea. Visează să simtă chestii tari în pantalonii altora și suspină la perspectiva unui deget băgat discret în fund la o petrecere. Nu mai mult de atât, că e femeie decentă, ”de măritat”. Privește în altă parte când soțul ei îi violează fiica. Se miră când fiica o tulește în celălat capăt al lumii.

Și Mariedl. Substața de contrast în toată povestea. Simplă, cu aspirații … dubioase, Mariedl își face un titlu de glorie din faptul că desfundă buzile altora fără mănuși. Rahatul este parte din oameni, oamenii sunt făcuți după chipul și asemănarea divinității. Ergo, rahatul e sfânt. Începe să devină dubios când Mariedl se pierde într-un monolog explicit de jumătate de oră despre conținutul latrinelor. Intră în ceea ce pot doar să descriu ca o manie religioasă în timp ce pe scenă zboară căcat. Mi-a luat o secundă să înțeleg metafora. Da, Mariedl este, teoretic, o inadaptată fără perspectivă. Dar fix asta îi dă claritate. Ne privește din exterior, ne îmbrățișează cu tot cu rahat. Cedează la final și expunde totul.

”Die Präsidentinnen” este, la suprafață, o piesă absurdă. Ca spectator, am ales să ”lean into it”. Am abandonat orice încercare de a raționaliza ceea ce văd. Iar atunci a apărut claritatea. Când am acceptat zgomotul, s-a așternut liniștea. Am înțeles, pentru prima dată, de ce Teatrul German are o abordare atât de radicală. Unele povești au nevoie să ”urle”. Altfel, riști să le ignori cu totul.