Un recviem german – Johannes Brahms
Sub bagheta dirijorului Gabriel Bebeșelea, orchestrele și corurile Filarmonicilor din Timișoara și Arad se reunesc într-un proiect de amploare: „Un recviem german” de Johannes Brahms.
suna anunțul care mi-a aprins artificii în creier. Două Filarmonici și două coruri. Definiția mea pentru o seară de vineri perfectă.
Știam că o să asist la ceva minunat. Chiar și așa, realitatea s-a dovedit a fi peste așteptări.
O desfășurare de forțe
Timișoara încă mai stă sub semnul Festivalului Internațional Timișoara Muzicală. În timp ce Opera mizează pe ”artiști de talie internațională” și proiecții în centru, Filarmonica a trebuit să schimbe puțin abordarea. Nu de alta dar la Sala Captiol invitații internaționali sunt prezenți aproape în fiecare seară de vineri. Așa că a ales o abordare ușor diferită și a dublat totul: două coruri, două orchestre.
Acestui ansamblu s-au adăugat doi soliști: și trei dirijori: Nadine Koutcher – soprană; Jungrae Noah Kim- bariton. Iosif Todea și Robert Daniel Rădoiaș – dirijorii corurilor. Și Gabriel Bebeșlea, dirijor.
Au fost multe elemente noi. Atmosfera relaxantă din Filarmonică a fost înlocuită de sobrietate. Publicul a fost și el mai tensionat decât de obicei. Afară, aerul vibra sub tensiunea furtunii. La interior, tensiunea se transforma în anticipare.
Apoi Bebeșlea a ridicat bagheta și zecile de oameni de pe scenă s-au contopit într-un întreg plin de forță.
Concertul
Nu pot comenta aspectul religios, nu rezonez cu el. Îl văd ca un pretext. Recviemul, pentru mine, se traduce ca o șansă de a-i onora pe cei care nu mai sunt. Cred că din când în când trebuie să ne amintim și să dedicăm un gând pentru oamenii din urma noastră. Intenția este mai puternică decât orice conotație biblică.
Interpretarea și-a atins scopul. Am uitat de prezent. M-am lăsat pradă unei dureri care nu îmi aparține în totalitate. În fiecare om se ascunde un mic cimitir. În acea seară, doliile individuale s-au unit. Ne-am amintit. Pierderile personale s-au contopit într-un întreg și s-au așternut în fața noastră, pe vocile din cor. ”Denn alles Fleisch es ist wie Gras”. ”Ihr habt nur Traurigkeit”.
Probabil nu este potrivit să spun că a fost frumos. Durerea și doliul ar trebui să ne facă orbi la orice altceva. Dar tot ele ne deșteaptă. Privim înspre trecut, îl onorăm. Ne întoarcem în prezent și ne dăm seama cât de privilegiați suntem de fapt. Dincolo de orice, încă suntem aici. Trăim, respirăm, simțim ploaia pe față. Undeva, în urma noastră, milioane de morminte stau mărturie fragilității clipei. Poate ar trebui să ne bucurăm mai mult.
