Vintage Sounds by RedSwings

Unele spectacole îți rămân în amintire pentru calitatea muzicii. Altele, pentru elementul nostalgic.

“Vintage sounds” se înscrie în a doua categorie. Mai mult “happening” decât muzică.

La pomul lăudat…

Când s-a anunțat evenimentul în Timișoara, am aruncat un ochi, mai mult de curiozitate. Am constatat că este aproape sold-out. Și am cumpărat și eu, ca bleaga, convinsă că o să îmi pară rău dacă nu merg.

Retrospectiv, îmi pare rău pentru banii dați. Aproape 100 de lei pentru o experiență dubioasă rău.

Show-ul

Nu știu să cânt. În rarele momente când mă apucă, îmi iau priviri cu subînțeles de la câine. Știți ce NU fac? Nu organizez concerte și nu schingiui urechile publicului.

RedSwing încearcă să cultive nostalgia. La partea de voce stau o leacă mai prost. Solista este un fel de Loredana. Urlă la fel de tare. Diferența este că Loredana are voce. La RedSwing predomină … urletele răgușite.

Da, am înțeles – vor să pară vintage. Dar tare mi-e că din concept au preluat doar formele, nu și fondul. Hainele sunt vintage by Temu. Mișcările dansatorilor – îndrăznețe, dar cam pe lângă muzică. Talentul solistei este sublim și lipsește cu desăvârșire. Au salvat-o instrumentele.

Repertoriul a fost o criză de identitate – mi-a plăcut că au cântat ”Zaraza”. Nu am înțeles cum se combină asta cu Beatels (bleah), Cher și muzica anilor ’30. Puteau să își aleagă o temă. Au insistat să acopere vreo patru. A rezultat o struțo-cămilă cu pretenții.

Poate cel mai enervant aspect a fost insistența cu care încercau să ne planteze o imagine în minte. ”Imaginați-vă că sunteți într-un studio foarteee glaaaammm din anii 30”. Unde cântă Cher, aparent.

Prefer subtilitatea. Atunci când merg la un eveniment, vreau să am libertate. Îmi place să simt și să interpretez ce vrea sufletul meu. Dacă muzica e bună, ajung oricum aproximativ unde vrea artistul să fiu. În schimb când mi se bagă pe gât o imagine, mă duc în direcția opusă. În timp ce madame solista ne zicea de studio-uri glam, eu deveneam tot mai acut conștientă de spațiul real: ”sunt în Cinema Timiș, parfumul tipei din fața mea este mult prea puternic și abia aștept să bag un Netflix fără pretenții.”

Am analizat de mai multe ori posibilitatea de a evada mișelește. M-a ținut în scaun respectul față de ceilalți oameni. Dar tot am fost cea care a deschis ușile cinematrografului în secunda în care a devenit social acceptabil să o tai.

Reacțiile

Nu mi-a plăcut, am regretat banii dați, mi-a părut rău că nu am stat pe fundul meu acasă și că nu am vândut biletul cât mai aveam ocazia.

Reacțiile publicului mi s-au părut apatice. Iar publicul din Timișoara nu face economie la entuziasm. Dar se pare că nici ceilalți spectatori nu au apreciat … regia. Când am fost îndemnați să cântăm cu artiștii, din sală s-au auzit niște mormăieli. Aplauzele s-au dat cu economie. Lipsa de încântare din sală a fost tangibilă.

Concluzia

Îmi place noul. Chiar dacă scriu primordial despre Operă și verii, nu zic nu la alte tipuri de evenimente. La Analia Selis m-am bucurat ca un copil mic – asta deși muzica ei nu mai îmi era cunoscută. Dar Analia Selis are talent și afecțiune față de public.

La ”Vintage Sounds” m-am simțit ca un element de decor din filmulețul solistei. ”Imaginează-ți aia”, ”cântă aia”. Vă imaginați că a doua oară nu mai dau bani pe așa ceva.