Cristian Rudic – finalul?
De când am descoperit Opera, imaginea ei a fost legată de un om: Cristian Rudic. Nu am cunoscut Opera înaintea lui. Încă nu mi-o pot imagina fără el.
A adus unui spațiu pe care îl perceam drept intimidant, accesibilitate. Am râs la glumele lui, l-am ascultat fascinată de fiecare dată când l-am auzit vorbind pe scenă. M-am bucurat ca un copil când ne-a făcut turul Operei. M-am întristat când și-a anunțat demisia. Și am înjurat amar când a apărut din nou în presă:
Sau cum ar veni, never meet your heroes.
A durut. Nu sunt vreo naivă, nu mai idealizez de mult oamenii. Știu că și cel mai bun om are fațete care rămân mai bine neexplorate. Apoi a venit confuzia. Mi-am amintit de toate articolele scrise pe blog în care l-am menționat. M-am întrebat, sincer, dacă îl văd îl altă lumină prin prisma ultimei știri. Și mi-am răspuns la fel de sincer, ”nu”.
Poate sunt o ipocrită. Gândirea mea se aseamănă prea mult cu tipicul ”a furat, dar a făcut și lucruri bune” românesc.
Nu apăr gestul. Doar aleg să îl accept ca un fapt independent. O altă față a unui om. Una care nu anulează tot ceea ce Rudic mi-a oferit.
Nu am vorbit niciodată, interacțiunile noastre nu au depășit un ”bună ziua”. Dar omul acesta mi-a dat o perspectivă nouă. M-a atras într-o zonă pe care o credeam pe nedrept exclusivistă și fandosită. Fără Rudic eu nu ajungeam să iubesc Opera și Filarmonica și nu aș fi prins curaj să continui cu teatru și alte evenimente. Rudic, prin simplul său fel de a fi, mi-a transmis că este loc și pentru mine – un om cu o cultură medie și multă curiozitate.
Așa că articolele în care îl laud vor rămâne acolo, neschimbate. Sunt martore ale impactului pe care un străin îl poate avea asupra altuia. O experiență personală, pătată de subiectivism. Mi-o asum.
