Il Trovatore (Trubadurul) la ORT

Când s-a anunțat ”Il Trovatore” în repertoriul ORT, biletele de la prima reprezentație s-au epuizat în câteva minute. Așa se face că am ajuns să văd reprezentația ”decalat” față de un prieten. Eu am mers duminica, el lunea.

Așa ia naștere una din cele mai amuzante interacțiuni legate de ORT

Intru la spectacol, îi promit să revin cu impresii. Ies, pe drept cuvânt, bulversată. în marea mea confuzie nu găsesc ceva mai bun să îi scriu decât ”wtf. asta a fost dark”.

A doua zi se duce el. Revine cu impresii: ”Damn Iza, ai avut dreptate”.

Povestea și interpretarea

Poate că stereotipurile nu sunt ceva rău. Orice operă reușită are nevoie de iluzia iubirii.

În ”Il trovatore”, iubiții sunt în mod intenționat slab conturați. Leonora și Manrico nu domină povestea. Ne oferă suficient cât să ne satisfacă nevoia de romantism, dar, chiar de la început, devine evident că Azucena este personajul principal.

Reprezentația din februarie a marcat debutul Ramonei Zaharia în rolul Azucenei. Zaharia surprinde esența personajului – o face pe Azucena să pară în egală măsură puternică, zbuciumată și, well, un pic nebună.

Il Trovatore bulversează

O să mă abțin de la spoilere. Dar o să reafirm ceva – Verdi este crud, într-un mod inteligent, imprevizibil. La Traviata m-a făcut să plâng. La Il Trovatore m-a făcut să urlu. Pe lângă asta, a reușit o performanță deloc neglijabilă – să înțepenească o întreagă audiență în scaun, la finalul operei. Efectiv nimeni nu a clipit. Toată lumea părea să proceseze cu entuziasmul unui Pentium 2. Ne-am reactivat suficient când să aplaudăm interpreții. După aceea ne-am îngrămădit, vag amețiți, pe scările de la galerie.

Eu știu că opera este dramatică și șocantă și nu neapărat politically corect. Chiar și cu aceste informații, finalul la ”Il trovatore” m-a luat pe nepregătite. Credeam că undeva există o limită a violenței. Nope.

Dar tot mi-a plăcut.