Light & Fire – concert simfonic

Am mers pentru Stravinski. Am rămas pentru Benedict Klöckner.

Poate cel mai frumos aspect, la reprezentațiile de la Filarmonică, sunt invitații. Deși poate că ei sunt un pretext. Prin ei, se scoate din anonimat un instrument. Într-un spațiu în care armonia dintre instrumente este crucială, aceste solo-uri ne amintesc că în spatele fiecărui sunet se ascunde un destin, o pasiune. Mi se pare minunat că, din când în când, Filarmonica le pune în centrul scenei.

Benedict Klöckner

A fost solistul invitat la ”Light & Fire”. Îmi va rămâne în memorie drept cel mai entuziasmat solist de până acum. A concertat impecabil. Dar ce a urmat, a fost în egală măsură amuzant și înduioșător.

Ce s-a întâmplat? Publicul a început să aplaude. Klöckner a salutat publicul, a zâmbit, ”protocolul” obișnuit în asemena situații. Publicul continuă să aplaude. Klöckner ezită, pe față i se așterne o expresie incredulă. Aplauzele continuă. Și brusc, fața lui Klöckner se luminează. O bucurie sinceră. Rostește un discurs. Publicul aplaudă mai cu foc. Klöckner prinde aripi și mai cântă încă un solo. Publicul este în extraz, în culise cineva suferă un atac de apoplexie. Programul este dat peste cap, dar nimeni nu se supără. Aplauzele continuă.

Ceva îmi spune că Klöckner s-a întors cu o poveste faină în Germania :).

Este una din acele ocazii în care publicul surprinde plăcut. Și un reminder că ne reprezentăm orașul și țara în cele mai neașteptate contexte. Publicul din acea seară a transmis un mesaj ferm despre Timișoara: ne iubim orașul, apreciem cultura și artiștii care ne vizitează.