Farewell concert by Radu Popa

Ar fi fost păcat să treacă anul fără să mai dau o șansă Filarmonicii. După Candlelight Concert, spațiul mi-a rămas în minte ca un loc înghesuit și vag ostil. Dar omul sfințește locul. Așa că noiembrie m-a găsit din nou în sală. Iar de data aceasta, experiența a fost din cu totul alt registru.

Un altfel de public

Am ajuns la concert după o zi care m-a lăsat secată de energie. Într-atât încât nu îmi doream decât să mă las în scaun, să închid ochii și să nu gândesc preț de câteva ore. Urcând scările către Filarmonică, ideea unei ”confruntări” cu lumea mi se părea mai extenuantă ca de obicei. Am dus un mic război interior ca să mă conving să intru. Am semnat un armistițiu – ”dacă devine prea mult, plec la pauză”.

Nu a fost necesar. Toate elementele care îmi creau anxietate au absentat motivat de la concert. La Candlelight lumea se înghesuia, vorbea mult prea tare și își băga telefonul cu ostentație în spațiul celorlalți. La ”Farewell concert” toată masa aceea de oameni s-a mișcat cu o discreție și o grație impresionantă. Părea că mulțimea semnase un acord tacit – azi ne bucurăm fără ostentație și live-uri.

Când Radu Popa și-a făcut apariția, mă simțeam deja mult mai relaxată. Am închis ochii și am lăsat muzica să își facă treaba.

Concertul

Am spus cred, că în materie de muzică clasică sunt un consumator, nicidecum un cunoscător. Am preferințe, dar sunt argumentate vag. Dacă o piesă sau o interpretare îmi evocă o emoție pozitivă, dau like. Când urechile mele reacționează negativ, apăs next.

Haydn, cu care a început concertul, m-a liniștit. Implicare minimă din partea mea. Am stat, am respirat, mi-am odihnit nervii.

Apoi Roland Szentpáli și-a făcut apariția pe scenă și brusc toate simțurile au intrat în alertă. Lumea a dispărut în ceață și preț de câteva minute tot ce a contat a fost ”dialogul” de pe scenă. Tuba, gravă și solitară. Orchestra, un ecou, un răspuns la o întrebare.

Pauza care a urmat interpretării lui Szentpáli a fost necesară. Regrupare, respiro. Am crezut, greșit, că apogeul serii fusese atins. Am revenit în sală pregătită să mă reechilibrez. Am sfârșit plângând.

Ar fi trebuit să mă întreb de ce se numește ”Farewell concert”. Poate atunci aș fi fost puțin mai pregătită. Deși nu cred că vreun articol poate descrie ce s-a produs la finalul spectacolului pe scenă. Momentul când brusc prima lumină din dreptul unui instrument s-a stins. Fracțiunea de secundă când am sesizat că interpreții păsesc, discret, scena, unul câte unul. Nu se găsesc cuvinte pentru a descrie cât de puternică este imaginea aceea. Odată cu interpreții, pleacă lumina, concertul își pierde din putere. Iar la final, rămâne o șoaptă, în mijlocul unor locuri goale.